Euro a crescut. Știam. TVA-ul a crescut. Normal.
Inflația, facturile, taxele, traiul, carburantul — toate au crescut.
Au crescut ca niște buruieni într-o curte abandonată.
Au crescut datoria, deficitul, impozitele.
La oameni… nu. La oameni n-a crescut nimic.
Salariile
Salariile au rămas acolo unde erau și anul trecut, poate doar mai subțiri, roase de prețuri și de rușinea de a nu mai putea spune că „merge”. Când nu mai spui că merge, e deja prea târziu. S-a tăiat de la mame. S-au tăiat burse. S-a tăiat de la sănătate și de la educație — locurile acelea fragile unde nu ar trebui să ajungă niciodată foarfeca. S-a distrus economia, s-a sugrumat sectorul privat.
Nu s-a tăiat însă de la cei care vorbesc despre viitor ca despre o proprietate personală. Acolo, resursele sunt mereu suficiente. Acolo, criza e doar un cuvânt bun pentru ceilalți.
Politica externă
Ni se spune că relațiile externe sunt mai bune ca niciodată. Dar seamănă cu relațiile acelea în care tu te străduiești, iar celălalt decide. Avem relații doar cu Ucraina și cu republica Moldova. Ne-am perfecționat în asta: să fim supuși, disponibili, previzibili. Aproape invizibili.
Visa Waiver a rămas un refuz sec. Nu doare în sine. Doare ce spune despre noi: că încă nu suntem de încredere, că la noi democrația a murit, că ne îndreptăm spre dictatură, deși ne comportăm ca și cum am fi fericiți.
Nu m-a apucat furia când am pus toate astea cap la cap. Nici revolta. Doar o oboseală adâncă, de sfârșit de epocă personală. Ca și cum țara nu se mai prăbușește spectaculos, ci se micșorează zilnic, discret, până încape într-o listă. O țară jupuită în profunda tăcere a poporului. Peste tot, în Europa, chiar și în Bulgaria, de care pe nedrept râdem -, oamenii au ieșit la protest. La noi, nu. Poporul este jupuit în cea mai profundă acceptare…
Revolta și frica
Închid anul fără speranțe mari și fără iluzii. Nu e o tragedie. E doar momentul în care înțelegi că adevărata pierdere nu e ce s-a tăiat, ci faptul că nimeni nu mai are energie să se revolte. Pierderea e însăși demnitatea.
Nu există stare de spirit pentru revoltă. Nu neapărat în sensul violent al cuvântului, ci acela care pornește din carne, dintr-o pulsație comună, dintr-o rușine devenită insuportabilă. Există iritare, există comentariu, există dispreț. Dar nu există revoltă. Și, mai grav, nu există nostalgia ei.
Încerc să-mi amintesc cum arăta furia. Nu furia retorică, nu cea de pe ecrane, ci furia care îți ia aerul și te obligă să te ridici, chiar dacă știi că vei pierde. Mă opresc instantaneu. Nu pentru că aș fi devenit înțelept, ci pentru că ceva s-a rupt între mine și ideea că mi se ia ceva ce îmi aparține.
Neomarxiștii
Țara nu mai este trăită ca o pierdere. Este trăită ca o administrare defectuoasă a unui lucru care, oricum, nu era al nostru.
Neomarxiștii – sau cum ar trebui să-i numim ca să nu sune conspirativ – nu au distrus prin forță. Ar fi fost mai simplu. Au distrus prin falsă moralizare. Au mutat vina din exterior în interior. Nu mai există jefuit și jefuitor, ci doar inadaptați, retrograzi, insuficient educați, problematici. Când ești învățat ani la rând că ești parte din problemă, ajungi să nu mai ridici mâna împotriva nimănui. Îți verifici mai întâi intențiile. Îți ceri scuze că exiști.
Revolta cere o certitudine morală minimă: convingerea că nu meriți ce ți se întâmplă. Această certitudine a fost erodată metodic. Nu ni s-a spus că suntem vinovați de ceva precis, ci că suntem, în general, nepotriviți. Că istoria noastră e suspectă. Că reflexele noastre sunt greșite. Că instinctele noastre trebuie reeducate. Sub această presiune difuză, omul nu mai strigă „ne furați”, ci se întreabă în șoaptă „oare chiar meritam mai mult?”.
Oboseala
Mai este și oboseala. Nu oboseala fizică, ci cea morală, mai grea și mai definitivă. Am traversat prea multe crize declarate finale care n-au fost finale. Am fost chemați prea des să ne indignăm, să reacționăm, să salvăm ceva ce oricum era deja compromis. Corpul a învățat că reacția nu schimbă nimic. Iar când corpul învață asta, spiritul îl urmează.
Stau într-o cafenea. La masa de lângă mine, cineva vorbește despre o nouă lege, despre o nouă tăiere, despre o nouă umilință birocratică. Tonul e plat. Nimeni nu se oprește din mestecat. Nimeni nu ridică privirea. Informația intră, e procesată, apoi alunecă într-un sertar interior numit „așa e acum”. Nu e resemnare eroică. E adaptare. Și adaptarea e cea mai mare victorie a oricărui sistem care vrea să jupoaie fără zgomot.
Vinovații nu mai au chip. Sunt comisii, legi, taxe, directive, „experți”, proceduri. Un limbaj fără subiect. Nimeni nu spune „am decis”. Se spune „s-a decis”. Revolta are nevoie de un adversar. Aici există doar o ceață densă de responsabilități difuze. Cum să lovești ceva care nu se declară niciodată autor?
Revolta uitată a creștinului inutil
Poate cel mai grav nu e că nu ne revoltăm, ci că nu mai știm cum ar arăta o revoltă legitimă. Orice gest e imediat suspectat de extremism, de patologie, de derapaj. Am ajuns să ne fie rușine de propriul impuls de a spune „ajunge”. Rușinea, care altădată alimenta revolta, a fost întoarsă împotriva ei.
În fond, nu ne mai jupoaie nimeni cu forța. Ne-am dezbrăcat singuri de ideea că ni s-ar datora ceva. Am fost convinși că dreptatea e negociabilă, că demnitatea e contextuală, că tăcerea e o formă superioară de inteligență. Am acceptat să trăim într-o lume în care supraviețuirea individuală a înlocuit orice formă de verticalitate comună.
Nu simt furie, ci cu o tristețe clară, aproape calmă. Revolta nu a fost înfrântă. Ar fi fost onorabil. Revolta a fost uitată. Iar uitarea ei spune mai mult despre starea noastră decât orice manifest.
„Un creștin fără curaj, care nu-și direcţionează puterea spre bine, care nu deranjează pe nimeni, este un creștin inutil. Să ne gândim la asta”, – Papa Francisc în timpul unei Audiențe Generale.
EVZ din 26 decembrie 2025
