L-am urmat pe Vlad Voiculescu, fără să vreau, vreo sută de metri prin centru. Mergeam, oricum, în aceeași direcție.
Era însoțit de trei tineri și mi-a atras atenția un lucru mărunt, poate nedrept, poate lipsit de orice semnificație, dar tocmai asemenea lucruri rămân uneori în memorie: mergeau cu un pas în urma lui. Umili, mi s-au părut. El vorbea fără să-i privească prea mult, ei ascultau. Când tonul lui îngăduia râsul, râdeau și ei, când nu, redeveneau serioși. O mică suită.
Apoi s-au așezat la o terasă. Atunci m-am gândit la uriașele sume despre care s-a vorbit în scandalul achiziției de vaccinuri, la dosare, la acuzații, la milioanele și sutele de milioane care, repetate suficient la televizor, încetează să mai fie bani și devin un soi de unitate abstractă a iresponsabilității publice.
Pentru o clipă, cătușele
Și, da, pentru o clipă, am vrut să-l văd în cătușe. M-a dezgustat propriul meu gând. Am detestat întotdeauna spectacolul românesc al cătușelor. Omul scos din mașină, împins printre camere, fotografiat din toate unghiurile înainte ca o instanță să fi hotărât ce este și ce nu este vinovat. Procurorul devenit regizor, televiziunea devenită piață publică, iar noi, ceilalți, mulțimea care așteaptă satisfacția căderii zgomotoase a celui puternic.
Este ceva barbar acolo. Ceva din piața medievală în care condamnatul era adus nu doar pentru a fi pedepsit, ci pentru ca pedeapsa lui să fie văzută.
Am deplâns mereu această voluptate românească. „Să putrezească în pușcărie!” este una dintre expresiile care mă înspăimântă prin ușurința cu care poate fi rostită. O spun oameni care n-au văzut niciodată o celulă, oameni care n-au petrecut o noapte cu ușa încuiată din exterior. O spun oameni pentru care zece ani din viața altuia sunt doar trei cuvinte într-un comentariu pe internet.
Și totuși, ieri, văzându-l pe acest om tânăr, fost ministru, actualmente inculpat, cât e de relaxat, zâmbind prin centrul Clujului, însoțit de mica lui suită care părea să-i urmeze până și ritmul veseliei, am simțit pentru o clipă exact ceea ce condamn la ceilalți.
Am vrut cătușele. Nu pușcăria pe viață, nu răzbunarea. Doar cătușele. Imaginea. Aici începe partea neplăcută a poveștii. Pentru că există în noi o nevoie primitivă ca și aroganța pe care credem că o vedem să întâlnească, măcar o dată, limita. Exact cum omul care merge senin prin lume să simtă, pentru câteva clipe, că există o ușă pe care n-o poate deschide singur.
M-am gândit, inevitabil, la Dostoievski.
”Crimă și pedeapsă” nu este, desigur, un tratat juridic. Infracțiunea și pedeapsa nu sunt acolo două capete ale unei ecuații. Între ele se află omul. Conștiința. Spaima. Vinovăția. Și acea întrebare teribilă: ce se întâmplă înăuntrul unui om atunci când află că nu mai este stăpân pe timpul și viața lui?
Certitudinea că legea funcționează și răspunderea nu poate fi evitată
Dar poate că, înaintea lui Dostoievski, ar trebui recitit Cesare Beccaria. „Mica” lui carte uriașă, „Despre infracțiuni și pedepse”, scrisă acum mai bine de două secole și jumătate, spune ceva ce noi continuăm să uităm: pedeapsa nu trebuie să fie răzbunarea societății asupra celui vinovat, iar cruzimea ei nu o face mai dreaptă. Statul nu devine mai moral fiindcă știe să umilească mai bine.
Beccaria a înțeles chiar un fapt mai tulburător: mai importantă decât severitatea pedepsei este certitudinea ei. Nu spectacolul pedepsei, nu cruzimea ei, nu satisfacția mulțimii care vede omul doborât, ci certitudinea că legea funcționează și că răspunderea nu poate fi evitată.
Tocmai de aceea mi se pare atât de interesant un amănunt din formarea magistraților britanici. Nu este adevărată, în forma în care circulă uneori, povestea frumoasă și teribilă potrivit căreia studenții la Drept ar fi obligați să petreacă ei înșiși câteva zile după gratii înainte de a deveni magistrați. Realitatea este mai puțin spectaculoasă: în formarea magistraților care judecă în materie penală există lungi vizite în penitenciare.
Dar principiul din spatele lor mi se pare admirabil. Ca magistrat, înainte de a hotărî că un om trebuie lipsit de libertate, trebuie să vezi și să simți locul în care îl trimiți. Să teci prin ”poarta” aceea, să auzi zgomotul unei uși de fier, să vezi și să stai un timp într-o celulă. Să înțelegi că „trei ani”, „cinci ani”, „zece ani” nu sunt cifre într-o sentință, ci bucăți irepetabile din viața unui om…
Nu doar o vizită. Câteva zile. O săptămână. Poate chiar o lună. Evident, nu ca pedeapsă și nici ca simulare grotescă a condiției deținutului, ci ca experiență a limitei pentru cei care vor avea puterea de a hotărî asupra libertății altora.
Nu numai viitorii magistrați. Poate și politicienii. Poate miniștrii. Poate și Președintele. Toți cei care, într-un moment sau altul, ajung să dispună cu o semnătură, cu o decizie, cu un vot sau cu o ordonanță asupra unor vieți pe care nu le vor cunoaște niciodată. Nu pentru a-i face mai indulgenți, ci pentru a-i face mai responsabili. Fiindcă numai omul care știe cât cântărește libertatea și viața ar trebui să poată hotărî cât din ea îi poate fi luat altui om.
S-a întrebat cineva serios câți oameni au murit ca urmare a jupuirii românilor de către ”Mesia” Bolojan și ai acoliților lui?
Câți pensionari au murit în tăcere pentru că n-au mai avut destui bani să-și ia rețetele de la farmacie? Dar câți bolnavi de cancer au închis ochii așteptând medicamentele care au dispărut în neantul casei de Asigurări de Sănătate? Mă cutremur și mă opresc aici, deși aș putea continua…
Și atunci mă întorc cu gândul la veselul Voiculescu pe care tocmai îl văzusem.
Nu, nu mi-aș dori „să putrezească în pușcărie”. Nici el, nici adversarii lui, nici măcar acele personaje ale vieții publice care îmi provoacă o repulsie profundă. Formula însăși mi se pare odioasă.
Dar pentru o clipă — și tocmai mărturisirea acestei clipe mă neliniștește — mi-am imaginat altceva pentru acești ”Mesia” care umilesc și sărăcesc poporul fără nici o tresărire: o lună adevărată într-un penitenciar. O lună în care ușa se închide din exterior. În care altcineva hotărăște când ieși, când intri, când vezi cerul. O lună suficientă pentru a înțelege că libertatea și viața nu sunt doar cuvinte goale, nici o temă de conferință și nici abstracțiuni pe care le invoci atunci când îți folosește.
Știu: aici Beccaria m-ar opri și ar avea dreptate. Fiindcă în clipa în care transformi pedeapsa în lecție administrată celui pe care îl antipatizezi, ai făcut deja primul pas către răzbunare. Iar eu tocmai asta pretind că detest.
De aceea întâlnirea cu Vlad Voiculescu m-a tulburat.
Nu pentru că l-am văzut pe Vlad Voiculescu, ci pentru că m-am văzut, pentru o secundă, pe mine…
Și mai era ceva: cei trei tineri, care mergeau cu un pas în urma lui. Îi recunosc. Nu pe ei, desigur. Tipul uman. Tinerețea care intră în politică promițând că va schimba lumea și descoperă foarte repede plăcerea de a merge cu un pas în urma celui care, pentru moment, are puterea. Tinere marionete care învață când se râde și când nu se râde, când se aplaudă, când se tace, cui i se iartă ceea ce adversarului nu i s-ar ierta niciodată.
Aici este adevărata tristețe. Nu într-un om, nici măcar într-un partid. Ci în extraordinara capacitate a politicii de a-i face pe cei veniți să schimbe vechile moravuri să le deprindă atât de repede.
Fiecare generație politică apare anunțând puritatea. Cei dinainte au fost compromiși, corupți, cinici, îmbătrâniți în rele. Noi suntem ”ceilalți”. Noi suntem tinerii. Noi suntem curați. Noi vom schimba regulile.
Și, după puțină vreme, apar aceiași oameni care merg cu un pas în urmă. Aceleași mici ”curți”, aceleași râsete date la semnal, aceeași convingere că binele public coincide, printr-un miracol repetat la fiecare generație, cu binele nostru.
De aceea m-a iritat atât de mult zâmbetul acela al inculpatului Voiculescu. Dar, nu fiindcă un om n-ar avea dreptul să fie fericit. Ar fi monstruos să cred asta. Ci fiindcă, pentru câteva secunde, am pus peste zâmbetul unui om toate lucrurile care mă revoltă în lumea din jurul lui. Dosare. Bani. Putere. Distrugerea și vânzarea țării. Politică. Impunitate. Aroganță.
Iar eu am judecat un chip pentru toate acestea… Aici începe pericolul.
Știu prea bine: așa se nasc mulțimile care cer cătușe: mai întâi există indignarea. Apoi certitudinea.
După aceea dispare îndoiala. Și, la sfârșit, cineva strigă: „Să putrezească în pușcărie!”
Beccaria a scris împotriva acestei lumi cu două secole și jumătate înainte ca televiziunile noastre să descopere cât de bine arată o pereche de cătușe în prim-plan.
Pe o stradă din Cluj, am văzut patru oameni mergând spre o terasă. Unul vorbea, ceilalți îl urmau. Apoi au râs. Iar eu, care am detestat întotdeauna spectacolul cătușelor, mi-am imaginat pentru o clipă clinchetul lor. Nu mi-a plăcut deloc omul care am fost în clipa aceea. Dar ar fi o minciună să spun că n-am fost.
