Preotul Emil Cărămizaru nu l-a uitat pe prietenul său, scriitorul George Stanca. „A trăit ca un vulcan, cu lava făcută din stele…”

La solicitarea distinsei și devotatei lui soții, Lena Stanca, i-am scris și eu, cu ceva vreme în urmă, câteva rânduri, post-mortem, în care am dorit să zugrăvesc, într-un buchețel de fraze, o picătură din frumosul sufletesc al acestui om, pe care Dumnezeu mi l-a scos în drumul vieții, și să parafrazez astfel, întrucâtva,  celebrele lui scrisori publice, printre beneficiarii cărora, cu smerenie, m-am aflat și eu… O picătură în calea uitării …

Dragă George Stanca,

Îți trimit această micuță și smerită scrisoare, întrucât și eu și tu știm că nu ai murit… Adu-ți aminte când îmi mărturiseai această neclintită convingere, că omul nu moare cu adevărat, ci doar trece în alt plan existențial. îmi spuneai aceasta, cu puțin timp înainte de a pleca din această lume vremelnică spre cea nevremelnică, unde te afli acum. Așadar, pentru mine e clar… Nu-ți scriu ca unui mort, ci ca unui viu…
Tu îmi spuneai adeseori, cu umorul ce te caracterizează, că nici mort nu vom scăpa de tine, întrucât ne vei vizita „în duh”,  fără a ne deranja prea mult, cerându-ne doar un cuvânt bun și un pahar de vin, la fel de bun…
George, ți-am mai spus-o și doar îți repet, și în acastă scurtă convorbire, că tu nu ai trăit în zadar pe planeta pământ și în acestă țară, pe care ai iubit-o cu râvna unui om ce a simțit și pipăit, încă din dimineața vieții tale, țărâna fierbinte a zilelor toride de vară, pe la marginea Bucureștilor de altă dată…Tocmai de aceea mai târziu, când te-ai făcut mare, ai trăit nostalgic și frumos, în aceeași diminață pe care ai zugrăvit-o maestuos în poeziile și scrierile tale… Tu ai plecat, dar zestrea ta a rămas pentru cei care te-au cunoscut, apreciat și citit. Desigur, ai luat cu tine, și acolo, în Cer, tot frumosul pe care l-ai zidit cu multă trudă aici…Acum ne bucurăm de munca ta clădită din țărână și lumină, și noi cei de aici, dar și cei care sunt cu tine, acolo Sus… Într-o perspectivă teologică unești într-un fel, prin frumosul croit de opera ta, Biserica luptătoare cu cea triumfătoare… Știu că nu-ți plac laudele.. De aceea, ce spun aici, o fac mai mult pentru cei care nu te-au cunoscut, sau te-au cunoscut nedrept de puțin, (și vor citi aceste rânduri) pe tine, cel care ai trăit ca un vulcan, cu lava făcută din stele…
Deci, nu numai că nu „scăpăm” de tine, cum în glumă îmi spuneai, ci îmi place să zic că ești mai prezent ca niciodată, aici și acum, azi, mâine și în viitor, cât timp românii vor trăi și simți românește…
Domnul Iisus Hristos a îndumnezeit prietenia, numindu-i pe ucenicii Săi, cu adevărat prieteni… Eu am fost onorat de prietenia ta, și mai presus de orice, de faptul că mi-ai încredințat sufletul în sublima și imensa-mi responsabilitate de duhovnic…
În schimb, tu mi-ai fost îndrumător pe ulițele poeziei… Sever, responsabil și admirativ, ai iscălit preafața primului meu volumaș de versuri, intitulat sugestiv, ” Privind spre Ceruri cu speranță…”
Privim și acum spre Ceruri cu aceeași speranță, și eu și frumoasa ta familie, în frunte cu distinsa și devotata ta soție Lena, împreună cu George și Ana, bunii tăi copii, alături de preaiubita Eva, nepoțica ta, și cu toți cei care te-au citit, iubit și respectat.
Te salut George Stanca, prieten bun, pe tine cel ce ești mai viu decât ne putem noi imagina!
Cu reverență și statornică rugăciune,

Preot Emil Nedelea Cărămizaru