Ce s-a întâmplat cu adevărat cu cadavrele de pe Titanic? Adevărul macabru care nu este povestit

Ce s-a întâmplat cu cele 1.500 de cadavre? Unele au plutit, iar altele s-au scufundat. Unele au fost îmbălsămate, altele au fost aruncate în mare. Dar nimeni nu povestește partea asta din istorie, iar ea  este una mai întunecată decât își putea lumea imagina.

Tragedia nu s-a terminat cu scufundarea

La temperaturi de aproximativ –2°C, majoritatea victimelor care purtau veste de salvare au plutit o perioadă înainte să cedeze frigului și, în final, să se scufunde. Mulți au fost pur și simplu înghițiți de marea neagră și rece. Alte corpuri au rămas la suprafață, transformând Atlanticul într-un cimitir. Dar din cele aproximativ 1.500 de victime, doar 333 de cadavre au fost recuperate.

Nava-fantomă care a adunat morții: CS Mackay‑Bennett

La câteva zile după tragedie, nu o navă de salvare, ci una concepută ca morgă plutitoare a fost trimisă din Halifax, Canada: CS Mackay‑Bennett. La bord, aveau: 100 de sicrie, 100 de tone de gheață, saci din pânză pentru cei care nu urmau să se întoarcă acasă, materiale pentru îmbălsămare, un preot și câțiva marinari și îmbălsămatori.

Dar toate acestea nu au fost suficiente. Cadavrele veneau mai repede decât putea nava să le gestioneze, așa că aceștia au fost nevoiți să facă o alegere teribilă.

Cine merita să fie salvat chiar și după moarte?

Decizia s-a luat pe bază de haine. Nu era nevoie să ai un nume, ci doar să arăți „suficient de important”. Dacă aveai haine elegante, erai considerat bogat și deci, demn de a fi îmbălsamat, etichetat și trimis acasă – pentru că în baza acestui raționament, al bogăției, recuperatorii considerau că așa au șanse mai mari de a obține recompense financiare de la familiile îndurerate. Iar dacă nu, cadavrul era trecut în registru, i se rostea o rugăciune și era aruncat înapoi în mare. În moarte, ca și în viață, bogăția oferea un drum mai bun.

Ce s-a întâmplat cu trupurile aduse în Halifax?

Pe 30 aprilie 1912, nava Mackay‑Bennett a ajuns în Halifax. Clopotele au bătut, iar orașul a devenit pentru câteva zile capitala durerii. Aproximativ 190 de cadavre au fost îmbălsămate și duse în morgi temporare. Cei neidentificați sau nerevendicați au fost înmormântați în trei cimitire din oraș, în funcție de religie: Fairview Lawn Cemetery (pentru marea majoritate), Mount Olivet Cemetery (pentru catolici) și Baron de Hirsch Cemetery (pentru victimele evreiești)

Rămășițele de pe fundul oceanului

La 3.800 de metri adâncime, acolo unde se află epava Titanicului, nu mai există corpuri umane intacte. Apa acidă a dizolvat oasele în timp, iar țesuturile au fost demult devorate de bacterii și pești. Singurele urme vizibile rămase sunt niște pantofi de piele, încă pereche, pe fundul mării, martori tăcuți ai unei tragedii uitate.

Moartea are clasă socială

Această parte a poveștii Titanicului scoate la iveală inegalitatea cruntă care a persistat și după moarte. Clasa I a primit sicrie, îmbălsămare și repatriere. Pe când Clasa a II-a și echipajul au fost tratați ca o povară logistică și aruncați în valuri, ca și cum nu ar fi contat.

Această experiență tragică a determinat apoi schimbări în protocoalele maritime: fiecare victimă recuperată în astfel de tragedii trebuia etichetată, înregistrată și, dacă era posibil, îmbălsămată, indiferent de statut.

Titanicul nu este doar o poveste romantică cu Jack și Rose, ci este și o lecție dureroasă despre moarte, statut social și nepăsare. Unii au fost înmormântați cu onoruri, iar alții au fost aruncați în mare, fără nume, fără cruce și fără amintire.