Cum a luat naștere fenomenul psihologic „Sindromul Stockholm”. Atașamentul față de agresor a început de la o dramă cu ostatici

În dimineața zilei de 23 august 1973, un deținut evadat a traversat străzile capitalei Suediei și a intrat într-o bancă aglomerată, Sveriges Kreditbanken, situată în prestigioasa piață Norrmalmstorg din Stockholm. De sub jacheta împăturită pe care o ținea în brațe, Jan-Erik Olsson a scos o mitralieră încărcată, a tras un foc în tavan și, imitând un accent american, a strigat în engleză: „Petrecerea abia a început!”

După ce a rănit un polițist care răspunsese unei alarme silențioase, deținutul a luat patru angajați ai băncii ostatici. Olsson, un spărgător de seifuri care nu s-a mai întors la închisoare după o permisie primită în timpul executării unei pedepse de trei ani pentru furt calificat, a cerut peste 700.000 de dolari în monedă suedeză și străină, o mașină de fugă și eliberarea lui Clark Olofsson, un deținut condamnat pentru jaf armat și complicitate la uciderea unui polițist în 1966.

În doar câteva ore, poliția i-a livrat complicele la banca, răscumpărarea și chiar un Ford Mustang albastru cu rezervorul plin. Cu toate acestea, autoritățile au refuzat cererea lui Olsson de a părăsi banca împreună cu ostaticii pentru a-și asigura evadarea.

Răpitorii au început să consoleze ostaticii

Drama care se desfășura a captat atenția presei internaționale și a fost urmărită pe ecranele televizoarelor din toată Suedia. Publicul a copleșit sediul poliției cu sugestii pentru a pune capăt impasului, de la organizarea unui concert de muzică religioasă susținut de Fanfara Armatei Salvării, până la trimiterea unui roi de albine furioase care să-i înțepe pe atacatori și să-i forțeze să se predea.

Baricadați într-o cameră de tezaur înghesuită, ostaticii au format rapid o legătură stranie cu răpitorii lor. Olsson a așezat o jachetă de lână pe umerii lui Kristin Enmark când aceasta a început să tremure, a liniștit-o când a avut un coșmar și i-a oferit un glonț din arma sa ca amintire. De asemenea, a consolat-o pe Birgitta Lundblad atunci când aceasta nu a reușit să ia legătura cu familia sa prin telefon, spunându-i: „Mai încearcă; nu renunța”. 

Ostaticii au început să îi placă pe răpitori

Când ostatica Elisabeth Oldgren s-a plâns de claustrofobie, Olsson i-a permis să iasă din camera de tezaur legată de o frânghie de 9 metri. Un an mai târziu, femeia a declarat pentru The New Yorker că, deși era ținută în lesă, „îmi amintesc că mă gândeam cât de amabil a fost că mi-a permis să ies din seif”. Aceste gesturi aparent binevoitoare au trezit simpatia ostaticilor. 

„Când ne trata bine”, a spus singurul ostatic de sex masculin, Sven Safstrom, „ne gândeam la el ca la un Dumnezeu al urgențelor”.

Până în a doua zi, ostaticii ajunseseră să-și strige răpitorii pe numele mic și au început să se teamă mai mult de poliție decât de cei care îi țineau prizonieri. Când comisarul de poliție a fost lăsat să intre pentru a verifica starea de sănătate a ostaticilor, a observat că aceștia îi erau ostili, dar păreau relaxați și chiar joviali alături de atacatori. Șeful poliției a declarat presei că se îndoiește că răpitorii își vor răni ostaticii, deoarece între ei se formase o „relație destul de relaxată”. 

Ostatica a vrut să fugă cu răpitorii 

Una dintre ostatice l-a sunat chiar pe prim-ministrul suedez Olof Palme, care era deja preocupat de iminentele alegeri naționale și de starea de sănătate a regelui Gustaf VI Adolf, în vârstă de 90 de ani, aflat pe patul de moarte. Ea l-a implorat să le permită jefuitorilor să o ia cu ei în mașina de fugă. 

„Am încredere deplină în Clark și în atacator”, l-a asigurat pe Palme. 

„Nu sunt disperată. Nu ne-au făcut nimic. Dimpotrivă, au fost foarte drăguți. Dar, știi, Olof, de ce mi-e frică? Mi-e frică de poliție, că ne vor ataca și ne vor omorî”. 

Chiar și atunci când au fost amenințați cu violență, ostaticii tot vedeau compasiune în răpitorii lor. După ce Olsson l-a amenințat pe Safstrom că îi va împușca un picior pentru a pune presiune pe poliție, acesta a povestit pentru The New Yorker: „M-am gândit cât de bun a fost pentru că a spus că mă va împușca doar în picior”. Enmark a încercat chiar să-și convingă colegul ostatic să accepte împușcătura. 

Captivii i-au protejat pe răpitori, cu poliția de față 

În cele din urmă, răpitorii nu au făcut niciun rău fizic ostaticilor, iar în noaptea de 28 august, după mai mult de 130 de ore, poliția a pompat gaze lacrimogene în camera de tezaur, iar atacatorii s-au predat rapid. Poliția le-a cerut ostaticilor să iasă primii, însă cei patru captivi, protejându-și răpitorii până în ultimul moment, au refuzat. Enmark a strigat: „Nu! Jan și Clark trebuie să iasă primii—dacă ieșim noi înainte, îi veți împușca!”.

În pragul camerei de tezaur, răpitorii și ostaticii s-au îmbrățișat, s-au sărutat și și-au strâns mâinile. În timp ce poliția îi imobiliza pe atacatori, două dintre femeile luate ostatice au strigat: „Nu le faceți rău—nu ne-au rănit!” În timp ce Enmark era transportată pe o targă, i-a strigat lui Olofsson, care era încătușat: „Clark, o să ne mai vedem!”. 

Situația, asociată cu șocul suferit de soldați pe front 

Atașamentul aparent irațional al ostaticilor față de răpitorii lor i-a derutat atât pe public, cât și pe poliție, care a investigat chiar dacă Enmark ar fi complotat jaful împreună cu Olofsson. Nici ostaticii nu își înțelegeau propriile sentimente. În ziua de după eliberare, Oldgren l-a întrebat pe un psihiatru: „Ceva nu e în regulă cu mine? De ce nu îi urăsc?”. 

Psihiatrii au comparat comportamentul ostaticilor cu șocul de luptă suferit de soldați în timpul războiului și au explicat că aceștia au ajuns să se simtă emoțional îndatorați față de agresori, nu față de poliție, pentru faptul că le-au cruțat viața. 

Ostaticii i-au vizitat pe răpitori la închisoare 

La câteva luni după criză, psihiatrii au numit acest fenomen ciudat „Sindromul Stockholm”, iar termenul a intrat în lexicul popular în 1974, când a fost folosit ca apărare în cazul moștenitoarei ziarului Patty Hearst, care a asistat gruparea sa de răpitori, Armata de Eliberare Symbionese, în mai multe jafuri bancare.

Chiar și după ce Olofsson și Olsson s-au întors în închisoare, ostaticii le-au făcut vizite în detenție. O curte de apel a anulat condamnarea lui Olofsson, dar Olsson a petrecut mai mulți ani după gratii înainte de a fi eliberat în 1980. Odată liber, s-a căsătorit cu una dintre numeroasele femei care îi trimiseseră scrisori de admirație în timpul detenției, s-a mutat în Thailanda, iar în 2009 și-a publicat autobiografia, intitulată „Sindromul Stockholm”.