Povestea clopotului care „vorbește” în codul morse. Superstiții și legende

Clopotele bisericilor poartă cu ele ecoul rugăciunilor și al vieților trecute, fiind martori ai istoriei și legendelor. Iată incredibila poveste a clopotului care „vorbește” în codul morse.

Originea lor vine din China antică, nu din Europa

Deși asociem clopotele cu bisericile creștine europene, primele clopote au apărut în China, în jurul anului 2000 î.Hr., în timpul dinastiei Shang. Erau mici, din bronz, și folosite în ritualuri religioase sau pentru a anunța evenimente.

Abia în secolul al IV-lea d.Hr., Sfântul Paulin de Nola le-a introdus în Biserica Creștină, în Italia, sub numele de „campana” (de la regiunea Campania). De atunci, sunetul lor a devenit un semn al prezenței divine.

Clopotele au „suflet” și sunt botezate

În tradiția catolică medievală, clopotele erau considerate obiecte sacre cu o personalitate proprie. Înainte de a fi instalate, treceau printr-un ritual de „botez”, fiind stropite cu apă sfințită și unse cu uleiuri sfinte, primind nume precum „Maria” sau „Gabriel”.

Se credea că sunetul lor alungă spiritele rele, iar „glasul” clopotului era văzut ca o legătură directă cu cerul. În unele sate, oamenii spuneau că un clopot „plânge” când sună grav sau „cântă” când vestește bucurie.

Cel mai mare clopot din lume nu sună

„Țarul Clopotelor” (Tsar Kolokol), aflat la Kremlin, în Moscova, cântărește 201 tone și măsoară 6,14 metri înălțime. Turnat în 1737, este cel mai mare clopot din lume, dar nu a sunat niciodată. Un incendiu a distrus schela de lemn care îl susținea înainte de a fi ridicat, iar o bucată de 11 tone s-a desprins din el în timpul răcirii. Astăzi, rămâne o curiozitate mută, expusă ca simbol al ambiției rusești.

Sunetul clopotelor poate alunga furtunile

În Evul Mediu, europenii credeau că bătăile clopotelor pot risipi furtunile și fulgerele, considerate pedepse divine. Preoții trăgeau clopotele frenetic în timpul vijeliilor, sperând să „spargă” norii.

Din păcate, acest obicei a dus la tragedii, turnurile bisericilor, fiind cele mai înalte structuri, atrăgeau fulgerele, iar sute de clopotari au murit electrocutați. În Franța secolului al XVIII-lea, peste 100 de astfel de cazuri au fost documentate într-un singur deceniu.

Clopotele sunt „acordate” ca instrumentele muzicale

Fabricarea unui clopot este o artă precisă. Meșterii (numiți „campanologi”) ajustează grosimea și forma metalului pentru a obține un ton specific. Un clopot bine făcut produce o armonie de sunete, tonul principal, plus armonice mai înalte sau mai joase.

De exemplu, Big Ben din Londra (care e, de fapt, numele clopotului, nu al turnului) emite un „Mi bemol” distinct, care se aude pe kilometri întregi. Procesul poate dura luni, iar o greșeală mică poate distruge totul.

Clopotul care „vorbește” în codul morse

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, clopotele bisericilor din Marea Britanie au fost silențioase, pentru a nu fi confundate cu semnale de invazie.

Totuși, o poveste spune că un clopotar din Kent a folosit bătăile clopotului său pentru a transmite mesaje în cod Morse către Rezistență, ajutând la coordonarea mișcărilor împotriva naziștilor. Deși nedovedită, această legendă adaugă un strat de mister clopotelor.

Superstiții și legende

În folclorul românesc, se spune că dacă un clopot sună singur, fără să fie tras, e semn de moarte sau nenorocire. În alte culturi, sunetul clopotului era folosit pentru a „trezi” morții sau a chema spiritele înapoi. În Scoția, clopotele „de trecere” anunțau moartea cuiva, sunând lent și grav, o tradiție care încă mai există în unele sate.

Clopotele pot „muri”

Un clopot se „îmbolnăvește” când crapă sau își pierde tonul din cauza uzurii. Când se sparge, se spune că „a murit”, iar comunitatea organizează uneori o „înmormântare” simbolică înainte de a-l topi și a-l reface. În 2016, un clopot din Catedrala Notre-Dame din Paris a fost „pensionat” după 150 de ani de serviciu, fiind înlocuit cu unul nou.