Scurtă radiografie a prostituției din București. Cât câștigau fetele „cu condicuță” de la Crucea de piatră

În anii 1930, prostituatele din bordelurile bucureștene câștigau 7 – 8 ori salarii medii pe economie lunar. Dacă aducem veniturile în ziua de azi, când salariul mediu e în jur de 4.000 de lei, deducem că încasau de la clienți peste 6.000 de euro lunar.

Un adevărat „Red district” al Capitalei se găsea în zona Crucea de piatră, din fosta mahala Dudești, parte din Cartierul Evreiesc. Nu mai puțin de 16 bordeluri se găseau în perimetrul format de străzile Crucea de Piatră, Cantemir (dispărută), Nerva Traian și Campoduci (dispărută).

În total funcționau 65 de bordeluri deschise oficial și perfect legal în București. Pare că suntem la ani lumină de momentul actual în care, deși România experimentează democrația și capitalismul de peste 30 de ani, o lege a prostituției nu a fost aprobată încă.

Prostituatele angajate aveau „condicuță” și mergeau săptămânal la medic

În perioada interbelică prostituția era în floare, și asta perfect legal. O casă de toleranță avea, în medie, câte 20 de prostituate cu „condicuță”(adică deținătoare de fișă medicală), toate tinerele fiind înregistrate la poliție. Erau femei de 20 – 30 de ani care optaseră, liber, pentru meseria aceasta. Pe care, e adevărat, unele o practicau de când erau minore. În evidențele autorităților, fiecare prostituată era descrisă în detaliu. Pe lângă datele de identificare apăreau și descrierea fizică, nivelul de educație, limbile străine cunoscute, dar și numele restaurantului / cafenelei unde își practicau meseria.

Afacere înfloritoare, bordelurile ofereau abonamente de 10 „numere” pentru clienții fideli. Acești bărbați aveau posibilitatea să plătească în avans, pentru servicii, și își puteau alege fata preferată, pe lângă faptul că beneficiau de un tarif preferențial. De asemenea, din documentele vremii rezultă că o noapte întreagă de amor era taxată pentru „2 numere”.

Cât muncea și cât câștiga o prostituată în perioada interbelică

Mai mult, munca în bordeluri era normată, proxeneții fiind atenți la calitatea serviciilor și să nu își epuizeze angajatele. Într-o zi de lucru o fată avea fix cinci clienți. Iar câștigul, cum arată presa vremii, era substanțial, de 7 – 8 ori mai mare ca salariul mediu al epocii. Evident, ca și în cazul bordelurilor de azi, cea mai mare parte din bani revenea matroanei – proprietarei bordelului adică. În epocă, toate casele de toleranță erau conduse de femei. Azi, cum știți, lucrurile s-au mai schimbat.

Prin anii 1930, Gazeta Municipală, un săptămânal de critică edilitară bucureșteană, a dedicat un serial zonei Crucea de Piatră. Într-un episod din anul 1932 sunt relatate punctele de vedere ale preotului Costache care, revoltat de desfrâul de la Crucea de Piatră, îi cere primarului Dem Dobrescu, supranumit „primarul târnacop” pentru numeroasele lucrări edilitatre demarcate, să închidă bordelurile, citând „atotputernicia proxeneților” în fața poliției.

Legea prostituției, validă din 1908

Mai trebuie amintit că în perioada interbelică prostituţia era reglementată de o lege care exista încă din anul 1908. Aceasta definea cele 4 categorii de prostituție. Prima era cea legală. Practicantele ei aveau fișă medicală – „condicuță”. Pe acelea legea le obliga la o vizită medicală săptămânală, pentru a fi tratate în caz că s-ar fi îmbolnăvit de o  boală cu transmitere sexuală (BTS). A doua formă de prostituție legiferată era cea semiclandestină, practicată de obicei în hoteluri, localuri etc., și care era tolerată de poliție.

Mai existau, conform legii, case de „rendez-vous”, unde veneau prostituatele de lux pentru o clientelă pe măsură: acestea nu erau înregistrate la poliție, nu aveau „condicuță”, în schimb se bucurau de  protecție înaltă. În ultimul rând, legea din 1908 menționează fetele care „făceau trotuarul” și agățau bărbați cu care intrau apoi în hotelurile din zonă.

Comuniștii au încercat să șteargă din istorie amintirea bordelurilor bucureștene

Strada Crucea de piatră și-a primit numele exact de la o cruce de piatră din epoca medievală târzie, situată la intersecție cu Calea Dudești. Pe aceasta densitatea bordelurilor era mare. Unul dintre cele mai moderne și apreciate se numea Casanova. Cu referințe bune era și Casa Roșie, care funcționa într-o construcție cu cărămidă (roșie) aparentă.

Odată cu venirea comuniștilor la putere, prostituția a fost interzisă în anul 1949, iar strada Crucea de Piatră a fost redenumită strada Asău, din dorința noilor politicieni ajunși la putere de a șterge din istorie amintirea zonei. Fostele bordeluri au fost naționalizate și au devenit imobile rezidențiale. Mai târziu, în perioada 1985 – 1987, zona a fost demolată pentru trasarea tronsonului din bulevardul Victoria Socialismului (azi Unirii) dintre Piața Unirii și Piața Alba-Iulia, parte a noului centru civic al Bucureștiului acelei „epoci de aur”.

Planul era ca pe locul fostului cartier Crucea de piatră să apară Palatul Cântarea României (noua Operă). Venind Revoluția, proiectul nu s-a mai realizat, rămânând la stadiul de fundații – locul viran dintre Biblioteca Națională, bulevardul Octavian Goga și strada Nerva Traian.

Sursa foto: Wikipedia