Marin Moraru, actorul care te făcea să râzi, ascundea o mare tristețe

Marin Moraru, actorul care te făcea să râzi, ascundea o mare tristețe
Nu știu alții cum sunt, dar eu sunt atentă la detalii. Îmi sar în ochi lucruri pe lângă care se trece cu nepăsare, de obicei.

Am văzut „Amelie” de nenumărate ori, pentru că atunci când îmi place o poveste vreau să o integrez, să o înțeleg și să mă bucur de ea. Ei bine, la începutul filmului există o scurtă prezentare pe care o ador, pentru că spune multe. Acolo, un domn trecut de prima tinerețe formează un număr de telefon și când află că persoana de la capătul celălalt al firului a plecat spre stele scoate o mică agendă, în care avea notate cu un creion chimic numerele de telefon ale persoanelor dragi, prietenilor și cunoștințelor, și șterge cu tristețe numărul celui dispărut.

Astăzi dimineață am căutat pentru o prietenă dragă sufletului meu un număr de telefon al unui actor pe care voia să-l contacteze și în timp ce încercam să descopăr numele acestuia am conștientizat faptul că mi se întâmplă același lucru ca personajului din Amelie. Lista mea de personalități se reduce în fiecare zi. Șterg câte un număr de telefon cu tristețea că acea voce caldă pe care o știu nu mă va mai întreba ce fac și nici nu va mai răspunde întrebărilor mele.

Avea o anumită lehamite față de societatea românească în general

Am constatat, tot astăzi, că au trecut șase ani de când a fost condus pe ultimul drum minunatul actor și om Marin Moraru. Am încercat prin toate metodele să fac un interviu cu el. Nu a vrut. Nu că nu m-ar fi cunoscut sau s-ar fi temut să nu scriu altfel decât a rostit, cât mai ales pentru că era sătul, avea o anumită lehamite față de societatea românească în general. L-am înțeles și i-am respectat dorința de a tăcea.

Când prietena mea Teodora Ionescu și-a lansat cartea și m-a rugat să vorbesc despre ea la eveniment, am avut emoții pe care mi-a fost greu să le stăpânesc pentru că în fața mea erau Marin Moraru și soția sa, doamna Lucia Popescu Moraru.

Eram atât de atentă să nu greșesc că nu-mi mai puteam controla căldura din glas și bucuria că mă aflu acolo. Țin minte că la final minunea de OM care a fost Marinuș Moraru s-a apropiat de mine și mi-a spus să stau liniștită că a fost bine. Fără emoție, fără bun simț (o calitate paranormală astăzi, vorba unui alt prieten drag sufletului meu) calitatea de a fi om este foarte scăzută. Fără emoție nu atingem sufletul nimănui. Mintea nu atinge sufletul așa cum o face inima. Nu am uitat niciodată cuvintele lui de mângâiere.

Un mare actor care a făcut generații întregi să adoarmă cu zâmbetul pe buze

Am fost să-mi iau rămas bun de la Marin Moraru împreună cu draga Tea, care între timp a plecat și ea să stea de vorbă acolo Sus cu dumnealui, și îmi amintesc și acum de durerea care împietrise chipul doamnei Lucia. Și m-a lăsat fără cuvinte puținătatea celor veniți să-i prezinte un ultim omagiu.

Când am revăzut interviul de la TVR din aceeași seară m-a lovit în plex tristețea de pe chipul lui, ca să nu mai vorbesc despre tirul de întrebări la care trebuia să facă față și modul în care îi erau adresate. Nu-i făcea deloc plăcere. Asta se vedea cu ochiul liber.

Un mare actor care a făcut generații întregi să adoarmă cu zâmbetul pe buze într-o perioadă în care acesta era aproape interzis n-a mai avut puterea să lupte cu prostia, incompetența, nepăsarea și indiferența contemporanilor săi. A plecat acolo unde era așteptat de prieteni alături de care are în sfârșit ce vorbi. Mie îmi rămâne acest zâmbet al său, de care puțini au avut parte. Mulțumesc!