Și acum povestea despre niște copii cu deficiențe de vedere, adunați din tot sudul țării într-un Centru de învățământ din București, acolo unde am cunoscut-o și pe Andrada. Sunt 8 ani de când membrii Asociației Jurnaliștilor Civici și voluntarii ei, liceeni și studenți din București, merg la Centrul de Îngrijire și Găzduire „Neghiniță” din sectorul 2 pentru a le însenina marile sărbători câtorva zeci de copii, nevăzători sau cu grave probleme de vedere. Sunt copii micuți, din clasele primare și până la cei de clasa a opta. Copii de la țară sau provenind din familii dezorganizate sau copii ai căror părinți sunt conștienți că acolo, la „Neghiniță”, micuții lor pot învăța și se pot forma pentru a se îndrepta către un liceu special, apoi către orice facultate umanistă.
Vine un moment, pentru fiecare dintre noi, când se trezește, gol de orice iluzie, față-n față cu o părticică din realitatea vieții. Ce poate fi, până la urmă, și realitatea aceasta? Spre exemplu poate fi ceea ce ați văzut la televizor, la X Factor, unde o adolescentă frumoasă, pe nume Andrada Pricup a făcut să vibreze cântecul ei în fiecare român care a ascultat-o și să-l emoționeze până la lacrimi pe juratul Ștefan Bănică jr. Realitatea aceasta, pe care noi, o mână de jurnaliști și niște tineri la început de viață am descoperit-o în urmă cu 8 ani, tot în preajma Crăciunului, ne-a izbit atunci în față, ne-a urlat în urechi, ne-a dezmeticit. Iar de atunci, povara uitării a dispărut și nimeni din AJC sau dintre prietenii noștri n-am mai zdrobit într-o rutină inconștientă realitatea unui Crăciun sau Paște sau a unui strop de vacanță la mare împreună cu niște copii care descoperă lumea prin întuneric sau ceață.
Micul fotograf și prințesa rătăcită
Unul dintre voluntarii AJC a descris prima lui experiență împreună cu prichindeii de la „Neghiniță”. Emoția de adolescent a răbufnit în frazele lui, așternute într-o noapte de decembrie din apropierea Crăciunului, când l-a dus să privească în ochi o altă realitate decât cea pe care o cunoștea din liceul său.
„Pentru mine, trezirea la realitate s-a consumat într-una din aceste zile adânci de decembrie, când cerul, vămuit de mistere, se prăbușea peste oraș în fulgi licoroși, furați din ființa lor de palma noastră fierbinte. Am privit în sus, printre ziduri de blocuri, am tras în piept aerul rece și am pășit pragul Centrului Neghiniță, unde, de patru ani, Asociația Jurnaliștilor Civici și „Evenimentul Zilei” aduc daruri unor copii mititei, altfel decât noi. Ce fel de daruri? O mângâiere, un zâmbet, o îmbrățișare, un mic snop de speranțe, jucării care cântă sau vorbesc, dulciuri și fructe. Sunt îngerii de la „Neghiniță”, așa îi numesc.
Camera e plină-ochi cu fetițe și băieței care se iau în serios. Mai ales că de față sunt și adulți – adică părinți, artiști, jurnaliști… Toată lumea îl simte pe Moș Crăciun, dar el nu se dă în vileag. Încă. În față, pe scenă, vreo șapte-opt îngerași trepidează, cântând, dumnezeiește, un colind. „Colo-n sus, pe-un deal frumos/ Unde-i cerul luminos,/Într-un leagăn stă culcat/Fiul Maicii înfășat/Leagăn verde legănel,/ Tot din lemn de păltinel…”.
Vocile lor subțiri, care nu cunosc jumătățile de măsură, sunt atât de sincere, atât de calde… Mă înfior. Încerc să mă adun, când, pe bâjbâite, pipăind aerul dinaintea lui, un năzdrăvan numai zâmbet se agață de mâna mea. „Domnu’, domnu’, vreau să fac și eu o fotografie. Vreau să ating aparatul, vă rog io frumos. Mi-l dați? Acum îl vreau!”.
Mă aplec spre el și mă privește prin ceața ochișorilor săi. Îl mângâi pe creștet, iar el, electrizat de gest, mi se înfășoară la subraț. „Mă cheamă Mihai, am șapte ani… Îmi dați aparatul?”. În timp ce un fotoreporter de la Evenimentul zilei îl instruiește în arta fotografiei, nu se desprinde din brațele mele. Mă ține așa douăzeci de minute, până când o „mamă” de la Centrul de Îngrijire și Găzduire „Neghiniță” îl descolăcește de mine și-l ia sub aripa ei.
Pe scena improvizată, un ghemotoc de fată recită o poezie. O face cu atâta patos, atât de repede și de precis, încât, atunci când ultimul vers e înghițit de aplauze, mă trezesc lăcrimând. Urmează un recital la chitară, apoi din nou colinde și un mini-concert rock. Un puști brunețel, cu o frizură șic, se rupe în figuri de breakdance. Pe lângă el alunecă, în pași nesiguri, o mică prințesă. Rătăcită, se orientează după sunetul boxei uriașe din colț. Lumina ochilor ei negri n-o ajută și, când ghicesc această nedreptate, îmi vin în minte, de-a valma, toate prostiile pentru care-mi fac sânge rău, toate văicărelile, toată lălăiala de zi cu zi și toate inutilitățile pentru care ne cariem nervii.
Foto: Andrada în 2015, le cânta colegilor din Centrul Neghiniță. Avea 12 ani
Această mică prințesă, care cântă dumnezeiește, este o mare lecție de viață, pe care încerc s-o învăț pe de rost. O cheamă Andrada. Iar lângă ea, Moșul începe să desfacă, cu mâini tremurânde, baierele sacului cu mașinuțe, trenulețe, păpuși, tablete speciale, bombonele și cozonaci”.
Andrada, un copil-fenomen
Andrada Precup nu împlinise 10 ani atunci când am cunoscut-o și am auzit-o prima oară cântând. Un îngeraș care visa cu ochii minții că într-o zi va cânta pe o scenă, așa cum fac vedetele. Nu avea profesor la „Neghiniță”, dar învăța singură cântecele de la televizor sau de pe CD vechi. Le-am dus copiilor CD-play-ere, iar mai târziu câteva laptop-uri și tablete. Pentru copiii nevăzători sau cu deficiențe de vedere sunt instrumente extrem de necesare. Andrada nu se juca, căuta cântece care să-i placă și să le învețe. Le cânta mereu colegelor și nu exista serbare, petrecere de ziua unora dintre elevi sau marile sărbători ca Andrada să nu le arate ce melodii a mai inclus în repertoriu. Când era micuță, cel mai mult îi plăcea să interpreteze melodia “Buna dimineaţa” a Elenei Gheorghe. Mereu vorbea cu convingere că muzica va face parte din viaţa ei întotdeauna. De aceea, Silviu Ionescu, reprezentant al Asociației Jurnaliștilor Civici (AJC) și omul care este ca un părinte pentru copiii nevăzători de la Centrul „Neghiniță”, a reușit să aducă la sărbătorile de Crăciun sau Paște diverși artiști care să le cânte îngerașilor. Iar Andrada cânta odată cu ei, extrem de emoționată.
Foto: Andrada împreună cu Denisa Trofin
Într-un an, pe când frumoasa cântăreață Denisa Trofin avea 17 ani, exact vârsta Andradei de acum, fetița de 10 ani nu s-a dat înapoi și a cântat împreună cu Denisa o piesă extrem de grea, în limba franceză – „Je t’aime” a Larei Fabian.
Foto: Micuța Andrada, într-o minivacanță la Bran, împreună cu voluntarii Asociașiei Jurnaliștilor Civici
An de an, Andrada Precup se perfecționa, cânta și mai bine și cu mai multă dezinvoltură. A uimit mereu oamenii care au auzit-o și atunci când a mers la mare, într-un proiect al AJC – „Vacanță de vis”, și atunci când a mers în tabără la munte. Andrada cânta și încânta iar într-o zi a făcut pasul curajos. Mama a înscris-o la „Next Star” și a pășit sub lumina reflectoarelor, într-un început de viață de vedetă. A urmat ”Românii au talent”. Nu a câștigat trofeul, dar a fost pasul ei către Liceul de muzică George Enescu, unde o pregătește excelenta profesoară de canto Dana Bartzer.
Acum este la X Factor, finalista lui Ștefan Bănică jr. E hotărâtă să lupte, să câștige și, de data aceasta, să-și scrie propria poveste de Crăciun, cu un Moș care-i pune în palme un glob strălucitor ca lumina ochilor în care-i închis visul ei. Votați-o pe Andrada, diseară!
