Bănuiesc că ai amintiri de culise…
Una dintre secvenţele cele mai complicate din film este cea finală, când, după moartea lui Iorgovan, vine Şofron, interpretat de Şerban Ionescu, şi îmi spune: “Nu te duce la Iorgovan!” şi îmi dă două palme. Aveam de străbătut o distanţă lungă, iar operatorul filmului, Doru Mitran, dă stop şi îi spune lui Şerban Ionescu că trebuie să reia secvenţa pentru că nu se vede pe filmare cum dă palmele. Se reia secvenţa, fac iar drumul, Şerban îmi dă două palme… Dorul Mitran strigă din nou stop: «Dă-i mai tare, că nu se vede pe aparat că-i dai palme. Te rog fă în aşa fel încât să văd că le încasează. Am refăcut traseul, am ajuns în dreptul semnelor, iar Şerban Ionescu mi-a dat două perechi de palme… de mă mir că nu m-a pus la pământ. Când a ridicat mâinile alea mari m-a luat prin surprindere, deşi ştiam intensitatea loviturilor din primele două duble. Am dat capul pe spate pentru că am avut senzaţia că îmi rupe gâtul şi am avut durere cervicală cred că aproape o săptămână. Mi-a zburat basmaua din cap, iar lacrimile mi-au ţâşnit de durere. Se vede şi în film că lacrimile sunt adevărate. După filmari, Şerban mi-a adus flori şi şi-a cerut iertare.
Cariera ta începea la 4 ani cu un rol în filmul “Veronica”…
Tată meu, Enache Hărăbor, a fost, vreo 40 de ani, sculptor-machetist la Studioul Cinematografic de la Buftea. Nefiind un copil dus la grădiniţă, iar bunica nu avea întotdeauna timp să stea cu mine, tata mă ducea deseori cu el la studio. Aveam 4 ani când tata a fost chemat să mă aducă la probe pentru filmul “Veronica”. Eram foarte mulţi copii, iar la proba de filmare doamna Elisabeta Bostan ne-a pus pe fiecare la o măsuţă, pe un scăunel de grădiniţă, cu “traista minune” legată fedeleş în faţă. În traistă zdrăngănea ceva, iar dacă reuşeai să o deschizi, obiectul zdrăngănitor era al tău. Am urmat intrucţiunile şi la un moment dat s-a dat stop. Atunci am spus că nu vreau să plec acasă pentru că nu am deschis traista. Au urmat clipe lungi de încercare de a mă face să plec, a venit şi tata şi, până la urmă, am plecat plângând. Îmi amintesc că doamna Elisabeta Bostan i-a spus tatălui meu: “Ar fi fost perfect copilul acesta pentru rolul Veronica, dar este mult prea încăpăţânată şi mă trezesc la filmări că nu mai vrea şi pleacă acasă. Ceea ce s-a şi întâmplat de vreo două-trei ori. Prima dată la secvenţa de început, când eram toţi copiii în cămin şi raţa pe care o ascundea Veronica se zburătăceşte. În momentul în care s-a filmat, cineva a aruncat către noi raţa, fără să fim atenţionaţi, ca să fie reacţiile cât mai veridice, pentru că toţi aveam între trei şi cinci ani. Raţa s-a zburătăcit tocmai în capul meu şi m-am speriat atât de tare că am spus plec acasă şi nu vreau să mai filmez. A urmat o lungă perioadă de împăcare. Pentru mine, Veronica cred că a fost cel mai frumos moment al copilăriei. A fost grădiniţa mea şi acolo m-am îndrăgostit iremediabil de film. De atunci am ştiut că acesta este drumul pe care vreau să-l parcurg.
Dintre toate rolurile, de care te-ai simţit cel mai aproape?
Mi-am iubit toate rolurile şi toate filmele în care am jucat, indiferent de dificultatea sau întinderea partiturii.
Dar “Pădureanca” rămâne un reper prin complexitate şi felul în care am lucrat la film. A fost o pregătire fantastic de lungă, a fost o intensitate a lucrului cu care nu m-am mai întâlnit ulterior.
Cele trei luni petrecute la Arad alături de toată echipa de filmare ne-au sudat foarte mult. Acolo am învăţat că este foarte important pentru un actor să păstreze personajul în el cât mai mult timp. Pentru că în film, fiecare gest se vede ca la microscop.
În plus, e o bucurie foarte mare că, la 33 de ani de la premieră, “Pădureanca” este la fel de apreciată de generaţiile noi de cinefili.
