Divorțul în instanță a fost introdus printr-o lege în anul 1857. Cum se despărțeau partenerii

În vremurile trecute, divorțul era era extrem de rar, deși, ocazional, biserica acorda un divorț „a mensa et thoro”, care permitea oamenilor să trăiască separat în cazul în care existau acte de cruzime semnificative, dar nu și să se recăsătorească. Prima lege a divorțului în instanță a apărut în 1857.

Bărbații puteau să „solicite instanței” un divorț pe baza adulterului soției lor

În secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, era posibil să se obțină un divorț acordat prin lege parlamentară, dar o astfel de opțiune era deschisă doar celor bogați. Legea privind cauzele matrimoniale din 1857 a fost prima lege de divorț cu aplicare generală.

Legea din 1857 a introdus divorțul prin intermediul instanței. Bărbații puteau să „solicite instanței” un divorț pe baza adulterului soției lor, care trebuia dovedit, la fel ca și absența oricărei complicități sau toleranțe față de acest adulter.

Femeile care doreau să divorțeze de soții lor trebuiau, de asemenea, să dovedească o circumstanță agravantă a adulterului, cum ar fi violul sau incestul. Singurul loc unde se putea obține divorțul era Înalta Curte din Londra, iar procedurile se desfășurau în ședință publică, ceea ce permitea societății să fie scandalizată de detaliile personale dezvăluite în timpul procesului.

Legea privind cauzele matrimoniale din 1923 a pus pentru prima dată bărbații și femeile pe picior de egalitate

Imensele schimbări sociale din Anglia în timpul și în urma Primului Război Mondial, în special în ceea ce privește rolul femeii în societate, au dus la reforma legislației privind divorțul, la fel ca și la reformele din alte domenii. Legea privind cauzele matrimoniale din 1923 a pus pentru prima dată bărbații și femeile pe picior de egalitate, permițând oricăruia dintre soți să ceară divorțul în instanță pe baza adulterului soțului său.

Fiecare acuzație trebuia dovedită

În 1937, o altă Lege privind cauzele matrimoniale a introdus încă trei opțiuni pe care soții nefericiți le puteau aduce în instanță, astfel că a devenit posibil divorțul pe motiv de cruzime, abandon și nebunie incurabilă, precum și pe motiv de adulter. Acestea au fost denumite „infracțiuni matrimoniale”.

Ca și înainte, fiecare acuzație trebuia dovedită prin proba orală a petiționarului. În această etapă, Parlamentul a introdus, de asemenea, o interdicție de a divorța în primii trei ani de căsătorie.

Cuplurile nefericite aranjau ca unul dintre soți să se cazeze la un hotel de pe litoral pentru un weekend, pentru a comite adulterul

Al Doilea Război Mondial a adus o altă perioadă de mari schimbări sociale și un început al erei moderne a vieții, așa cum o cunoaștem acum. Căsătoriile s-au destrămat sub presiunea războiului sau a consecințelor acestuia, într-un număr nemaiîntâlnit până atunci și la toate nivelurile societății.

Biserica și guvernul au devenit din ce în ce mai preocupate de faptul că legile privind divorțul nu mai erau adecvate scopului – cuplurile nefericite aranjau ca unul dintre soți să se cazeze la un hotel de pe litoral pentru un weekend, pentru a comite adulterul necesar pentru a putea divorța. În anii 1950, o comisie regală nu a putut decide care este cea mai bună cale de urmat, iar la mijlocul anilor 1960, Arhiepiscopul de Canterbury a preluat ștafeta.

Legea privind reforma divorțului din 1969

Biroul său a pregătit un raport în care cerea o reformă a legii pentru a se asigura că oamenii pot obține divorțul dacă pot demonstra destrămarea căsătoriei, iar guvernul a însărcinat Comisia juridică să cerceteze cea mai potrivită modalitate de a moderniza legile privind divorțul.

Acest proces a dat naștere Legii privind reforma divorțului din 1969. Care, deși a fost consolidată în prezent în Legea privind cauzele matrimoniale din 1973, conține în continuare legea divorțului care este aplicată și astăzi.