Moartea lui Emeric Ienei, în 2025, la vârsta de 88 de ani, a închis definitiv un capitol esențial din istoria fotbalului românesc. Dincolo de performanțele legendare, Cupa Campionilor Europeni din 1986 și calificarea naționalei la Campionatul Mondial după două decenii, Emeric Ienei a purtat toată viața o poveste mult mai puțin cunoscută: copilăria marcată de război, frică și lipsuri. Emeric Ienei, povești despre armata dură. „Când vedeam un ofiţer, aruncam punga pe jos şi salutam”.
Povestea regretatului Emeric Ienei rămâne una dintre cele mai puternice mărturii despre cum destinul poate transforma suferința în performanță.
Emeric Ienei, povești despre armata dură. „Când vedeam un ofiţer, aruncam punga pe jos şi salutam”
Născut la 22 martie 1937, în Agrișu Mic, județul Arad, într-o familie de etnie maghiară, Emeric Ienei a trăit primii ani într-un context istoric brutal. Era doar un copil când familia sa a fost forțată să fugă din România, într-o încercare disperată de a evita recrutarea tatălui său în armată.
„În timpul războiului, tatăl meu a fugit, ca să nu intre în armată în România. Am fugit în Ungaria cu toată familia. Eu aveam 4 ani. Ne-am stabilit în Lucenec, care se află acum în Slovacia. Tatăl meu s-a angajat la o fabrică din orăşel. Acolo am stat până s-a terminat războiul”, a povestit sportivul pentru Adevărul.
Emeric Ienei n-a știut nimic de tatăl său până în 1946
Refugiul nu a adus liniștea. Familia s-a stabilit la Lucenec, într-o zonă care astăzi aparține Slovaciei, însă războiul avea să-i ajungă din urmă. Tatăl său, deși fugise de armata română, a fost înrolat în armata maghiară și trimis pe front. Pentru copilul Emeric Ienei, acea plecare a însemnat o ruptură profundă. Ani la rând, nu au mai știut nimic despre el.
„A plecat şi n-am mai ştiut de el până în 1946. Luptase pe frontul din zona Germaniei, iar în Austria fusese luat prizonier de ruşi. A fost eliberat de englezi. Războiul se terminase, nu mai ştiam nimic de el”, a rememorat Emeric Ienei. Reîntâlnirea avea să fie la fel de dureroasă pe cât fusese despărțirea. Imaginea tatălui revenit din război a rămas întipărită pentru totdeauna în memoria sa.
„Ne-am trezit, într-o zi, cu el acasă. Eram în grădină, căţărat în cireş, şi a apărut un om. Mă uitam la el şi nu-l recunoşteam, aşa de slab era. Mi-am dat seama cine e numai după voce, când m-a strigat”, spunea Emeric Ienei.
Prima minge adevărată a primit-o de la tata
Fostul selecționer al României Emeric Ienei s-a stins din viață la 88 de ani Sursă foto: frf.ro
După război, familia s-a întors la Arad. Acolo, printre ruinele unei copilării pierdute, Emeric Ienei avea să descopere fotbalul. Nu pe stadioane, nu cu echipament modern, ci pe un maidan, lângă o biserică catolică. „Stăteam toată ziua acolo, jucam cu copiii de vârsta mea”, își amintea Emeric Ienei.
Primele „mingi” erau improvizate, din zdrențe și ciorapi. Lipsurile nu l-au împiedicat, dimpotrivă, i-au alimentat pasiunea. Momentul în care tatăl său i-a cumpărat prima minge adevărată a fost, după cum spunea chiar el, un eveniment definitoriu. Acea bucurie simplă avea să fie începutul unui drum extraordinar.
Armata, una dintre cele mai dure experiențe din viață
În paralel, Emeric Ienei era un elev conștiincios și visa la o carieră de avocat. „Nu știam exact cum vine asta, dar asta voiam să devin”, mărturisea el. Viața avea însă alte planuri. La doar 16 ani și jumătate, ajungea deja în preajma unor nume importante ale fotbalului românesc.
Talentul său nu putea fi ignorat, iar drumul spre performanță devenea inevitabil. Chiar și așa, nu a scăpat de rigorile vremurilor. Armata avea să fie una dintre cele mai dure experiențe din viața selecționerului României. Într-o perioadă în care sportivii erau adesea integrați în structuri militare, el a trecut printr-o instrucție severă.
Emeric Ienei: „La final, când am venit la Bucureşti, aveam o sacoşă, nu valiză”
Emeric Ienei, povești despre armata dură. „Când vedeam un ofiţer, aruncam punga pe jos şi salutam”. „A fost groaznic. Două luni intense, cu instrucţie adevărată, cu mască pe figură… Voiam să mă duc să mă spăl pe dinţi, şi până puneam pasta pe periuţă şi mă aplecam deasupra chiuvetei dispărea tubul.
Dar m-a învăţat disciplina militară ceva esenţial. La final, când am venit la Bucureşti, aveam o sacoşă, nu valiză”, a mai declarat marele sportiv. Disciplina impusă de acea perioadă i-a rămas însă întipărită pentru tot restul vieții: „Când vedeam un ofiţer, aruncam punga pe jos şi salutam. Îmi era o frică de armată…”.
Jurnalistă cu peste 20 de ani de experiență, a debutat ca redactor la cotidianul Tineretul Liber, apoi a contribuit la dezvoltarea altor proiecte. A scris pentru „Evenimentul Zilei”, „Curentul”, „Monitorul de București”, revistele „Felicia” și „Taifasuri”. Din anul 2021 este activă pe site-ul Rețete și Vedete. La toate publicațiile enumerate a publicat articole pe actualitate, lifestyle, monden, medicină naturistă, sănătate, reportaje, religie, horoscop, editoriale.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
