Despre un urmaș al lui Marin Preda, care deschide din nou cutia magică a literaturii: „Adu-ți aminte să nu uiți”

Despre un urmaș al lui Marin Preda, care deschide din nou cutia magică a literaturii: „Adu-ți aminte să nu uiți”
În urmă cu câteva zile s-au împlinit 100 de ani de la nașterea marelui scriitor și om de cultură Marin Preda. Romanele lui, apărute în perioada comunistă, sunt perle ale literaturii românești: Moromeții, Intrusul, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni. Bine că se mai studiază la școală!

Satul teleormănean, cu viața lui tradițională, atât de prezent în opera lui Preda, nu a murit odată cu scriitorul. A revenit în atenția celor îndrăgostiți de cititul cărții mirosind a tipar grație scriitorului Ștefan Mitroi, un urmaș al lui Marin Preda prin locul nașterii și formării sale ca om înzestrat cu magia cuvintelor. Acum a mai terminat o carte de scris: „Adu-ți aminte să nu uiți”.

Despre acest ultim volum semnat de Ștefan Mitroi a scris cu o sensibilitatea aparte avocatul Marian Nazat, și el scriitor și trăit în „aceeași baștină, una fabuloasă” a Teleormanului. Este o invitație la lectură și la căutarea în librării (care librării? Mai bine încercați comanda pe internet) a cărții lui Ștefan Mitroi.

„O cronică demnă de marea literatură românească a meleagului moromețian”

Scrie Marian Nazat în cronica sa încărcată de emoție și informație:

„Demult (dar ce mai contează timpul, când vine vorba despre el ?), i-am descoperit slova așternută pe hârtia ziarului și am rămas pe gânduri. Am recitit tulburat crâmpeiele acelea de suflet candid scos la vedere și m-am regăsit în fiecare cuvânt, în fiecare tremur lăuntric. „Autorul nu poate fi decât un teleormănean de-al meu!” mi-am zis desfătându-mă ca un copil fericit printre rândurile de litere.

Așa l-am cunoscut pe Ștefan Mitroi, „colegul meu de alergare prin pelinul de acasă”, adică din Teleormanul nostru mitic. Căci amândoi venim din aceeași baștină, una fabuloasă, dacă e să citim cărțile scrise de „fântânarul” de metafore ivit pe lume la Siliștea, lângă Purani, în ziua de Paști. Acolo, copil fiind, trăgea cu ochiul la Cel de Sus, care își luase în serios rolul de frizer, dar nu oricum. Fiindcă, ne mângâie închipuirea poetul prozator, „cu zorii zilei îl bărbierea Dumnezeu pe bunicul. Și eu mă minunam de asta. N-o să pot uita niciodată.”[1)

Ștefan Mitroi se încăpățânează să țină în viață satul din sud, arvunindu-l eternității, un sat în care „bucuriile se amânau continuu”. El dezgroapă destine magice, de parcă s-ar fi născut în America de Sud, nicidecum la o aruncătură de băț de Alexandria, a cărei poveste tocmai a isprăvit-o în volumul de proză Adu-ți aminte să nu uiți.

Cartea e o cronică demnă de marea literatură românească a meleagului moromețian și parcă îl aud pe Fănuș Neagu rostind din postumitatea-i argintată: „Nu credeam să mai apară un scriitor din Teleorman care să se ridice la nivelul lui Zaharia Stancu și Marin Preda. Iată-l!”