Câteva interviuri, dezamăgitoare participări la emisiuni de 2 bani au însemnat divorţul irevocabil (credeam eu).
După mulţi ani, mai mult de dragul mamei, am mers la “Profesiunea Doamnei Warren”.
Şi am plecat de la teatru bulversată.
Hotărâtă să îmi demonstrez că NU îmi place
Maia Morgenstern, am decis să merg la “Domnişoara din Tacna”.
Şi am primit un pumn în plex.
Şi o lovitură de baros în moalele capului.
Şi un cuţit în inimă.
Maia Morgenstern nu e pământeană, e un extraterestru, pentru că un om nu poate juca aşa.
Piesă grea, grea de tot, care te sfârtecă şi te pune să îţi cauţi în suflet şi să răscoleşti până în adâncul adâncului…
Care te face să fugi de tine, în tine, chiar dacă nu ştii ce găseşti acolo.
Şi moţ, vine Maia.
Şi se transformă într-o secundă dintr-o puştoaică îndrăgostită, de 20 de ani, într-o babă dementă, de 90.
Uite-aşa, fără niciun efort, fără să te întrebe dacă eşti pregătit.
Maia nu e un om.
Maia aparţine unei planete numită Teatru adevărat, care e tot mai departe de noi, pământenii, dar care se încăpăţânează să ne trimită mesaje de prietenie, scăldate în lumina unor genii.
Şi îmi e din ce în ce mai frică de momentul în care şi ea ne va trimite o ultimă privire şi ne va lăsa pe noi, bieţi muritori, tot mai departe de lumea numită Teatru şi îmi vine să mă urc în avion şi să vin la Bucureşti, la
Teatrul evreiesc.
Să mă aşez pe trotuarul din faţă şi să strig “Doamnaaaaa Maia, iartă-măăăăă că nu am înţeles cine eşti!”
Şi să învăţ ivrit ca să îi pot spune “ani ohev otech, Maia!”
Iertaţi-mă, doamnă Maia Morgenstern!
Vă iubesc şi vă mulţumesc!
