România, subiect de batjocură în Ungaria. I-au făcut o statuie unui american care ar fi pus biciul pe români

Data de 5 octombrie 1919 semnifică ziua în care Harry Hill Bandholtz, un general american fără legături directe cu conflictul, a intervenit cu un bici de călărie pentru a opri trupele române de la a jefui Magyar Nemzeti Múzeum (Muzeul Național Maghiar). Gestul său l-a consacrat în memoria colectivă maghiară.

Din perspectiva românească, însă, evenimentele petrecute la 5 octombrie 1919 la Budapesta sunt mult mai nuanțate, iar interpretarea lor, subiect de dispute istorice.

Cine a fost Harry Hill Bandholtz

Harry Hill Bandholtz era general în armata americană și, între august 1919 și februarie 1920, reprezentantul SUA în cadrul Misiunii Militare Interaliate (britanici, francezi, italieni și americani) desemnată să supravegheze dezarmarea și retragerea trupelor ocupante din Ungaria, inclusiv a trupelor române.

În seara de 5 octombrie 1919, potrivit relatărilor contemporane și memoriilor sale (în „An Undiplomatic Diary”), Bandholtz a intrat în clădirea muzeului unde se aflau soldați români care, ajutați de camioane, intenționau să transporte artefacte spre România, obiecte pretinse ca provenind din Transilvania.

Generalul a preluat cheile muzeului, a sigilat ușile cu un aviz al Misiunii Interaliate („This door sealed by Order – Inter-Allied Military Commission. H.H. Bandholtz, President of the Day, October 5th, 1919.”) și a refuzat predarea cheilor, împiedicând astfel evacuarea bunurilor.

Ulterior, biciul folosit de el, simbol al intervenției, a fost donat muzeului, iar în 1936 a fost ridicată o statuie în memoria sa, în Piața Libertății (Szabadság tér) din Budapesta, cu cravașa la spate, în semn de recunoștință pentru apărarea patrimoniului ungar.

Cum s-a transformat un incident într-un mit național

Conform analizei publicate de istorici români, povestea nu este atât de clară precum legenda și nu există dovezi că acele camioane ar fi conținut „tezaur de aur” sau comori fabuloase; ceea ce era revendicat de partea română erau, după retragerea forțelor austro-ungare, artefacte, documente și bunuri ce revendicau proveniență din Transilvania.

În memoriile lui Bandholtz nu se vorbește de tezaur de aur, ci de „museum artefacts”. Declarația din 1920 către un corespondent al „The New York Times”, în care ar fi invocat un „tezaur de aur”, a fost retractată ulterior, la protestele autorităților române, SUA avertizând că jurnalistul a atribuit generalului afirmații pe care acesta nu fusese de acord să le facă.

Mai mult, cercetători români susțin că imaginea lui Bandholtz, instrumentalizată de unele cercuri maghiare, este parte dintr-o narațiune ce prezintă ocupația românească ca o serie continuă de jafuri și crime, o imagine generalizatoare și reducționistă, care omite contextul complex al retragerilor trupelor austro-ungare, a revendicărilor de patrimoniu cultural, și a normelor de repunere în posesie.

Această perspectivă românească consideră că episodul, real în ceea ce privește intervenția Bandholtz, a fost exagerat și mitizat în folosul unei narațiuni istorice favorabile Ungariei, ceea ce contribuie la o imagine defavorabilă, unilaterală, asupra României și a acțiunilor sale din 1919.

De ce românii și maghiarii nu povestesc la fel episodul din 1919

Statuile, muzeele, jurnalele și monumentele arată nu doar un moment punctual, ci și luptele de interpretare istorică ce continuă de peste un secol. În Ungaria, Bandholtz este venerat ca un erou care a salvat patrimoniul național.

Din România, însă, există avertismente explicite față de „instrumentalizarea” istoriei. Criticii subliniază că episodului din 1919 este folosit pentru a contesta legitimitatea prezenței românești în Transilvania sau pentru a alimenta un discurs antiromânesc pe baza unor generalizări și stereotipuri.

Între cele două perspective, eroism cultural și rebeliune propagandistică, se află adevărul istoric real, dar ambiguu. În contextul unui trecut atât de brutal și complicat, singularizarea unui astfel de episod și transformarea lui în simbol poate duce la eclipsarea altor realități, ca de exemplu revendicarea patrimoniului, suferințele civililor și schimbări demografice și politice.

Percepția publică: cât adevăr și câtă legendă există în statuia din Budapesta

Discuțiile de pe rețelele sociale arată că episodul Bandholtz continuă să stârnească reacții puternice și profund polarizate. Unii utilizatori maghiari prezintă o versiune dură a istoriei, afirmând că trupele române „au luat tot ce au putut din Ungaria”, mergând până la a reinterpreta întreaga intervenție din 1916 ca o invazie oportunistă. Alții, inclusiv români, încearcă să nuanțeze perspectiva. Se reamintește că Germania, nu Austro-Ungaria, a câștigat principalele bătălii din 1916, iar alți comentatori subliniază simetriile suferinței, mai ales faptul că și România a fost jefuită între 1916–1918, că fabricile ei au fost demontate, iar bisericile jefuite de către Puterile Centrale.

Internauții aduc o perspectivă mai puțin discutată: aproape 500.000 de români au luptat în armata austro-ungară, iar vina pentru excesele din 1918–1919 aparține statului român, nu comunităților românești din imperiu. În paralel, alți participanți încearcă să demitizeze povestea, citând jurnalul lui Bandholtz: intervenția a fost fermă, dar lipsită de dramatismul „hollywoodian”. Pe de altă parte, utilizatorii maghiari văd în generalul Bandholtz un erou autentic și un simbol al protejării patrimoniului. Această paletă variată de reacții arată cât de adânc sunt înrădăcinate răni istorice vechi de un secol și cum narativele naționale influențează încă percepțiile publice.

Episodul din 5 octombrie 1919, momentul în care Bandholtz a împiedicat, prin decizie și autoritate aliată, transportul de artefacte din Muzeul Național Maghiar spre România este real și documentat, dar transformarea lui într-o „legendă eroică” care pune pe toată Armata Română eticheta de hoți este o exagerare simplistă și periculoasă.