Soția, singura ființă care i-a înmuiat inima lui Stalin. La moartea ei, liderul s-a aruncat peste sicriu

Iosif Stalin avea doar 26 de ani și tocmai pierduse cea mai importantă persoană din viața lui. O pierdere care avea să-l marcheze pentru tot restul existenței.

Soția lui, Ekaterina „Kato” Svanidze, avea doar 22 de ani când a murit. Cei doi fuseseră căsătoriți de puțin peste un an și aveau deja un copil împreună, pe Yakov. Nimic nu anunța atunci că acest episod intim, aproape domestic, din viața unui bărbat necunoscut va deveni, peste decenii, parte din mitologia unuia dintre cei mai temuți dictatori ai secolului XX.

O iubire scurtă, dar fatală

Kato nu era revoluționară, nici ideolog. Era o tânără simplă, descrisă de apropiați ca fiind blândă și caldă, exact opusul bărbatului dur și închis pe care îl iubise. În martie 1907, l-a născut pe Yakov, singurul copil pe care Stalin îl va avea cu ea.

La scurt timp după naștere, Kato s-a îmbolnăvit grav. Diagnosticul nu a fost niciodată stabilit cu certitudine, tifos sau tuberculoză, însă sfârșitul a venit rapid. A murit la Tiflis (actualul Tbilisi, Georgia), iar Stalin a fost devastat.

Martorii spun că la înmormântare a avut o criză de durere greu de controlat, aruncându-se peste sicriu. Prietenii se temeau că s-ar putea sinucide și, ca măsură de precauție, i-au luat pistolul. Nu era imaginea unui lider nemilos, ci a unui om frânt.

Fraza care avea să-l urmărească toată viața

În acele zile de doliu, Stalin ar fi rostit cuvintele care aveau să devină legendare: „Această creatură mi-a înmuiat inima de piatră. Ea a murit și odată cu ea au murit și ultimele mele sentimente calde pentru omenire.”

Citatul apare în mai multe biografii și este considerat autentic, deși formularea diferă ușor de la o sursă la alta. Nu a fost o declarație politică, ci o confesiune crudă, spusă la cald, într-un moment de suferință extremă.

Pentru mulți, această frază pare profetică. Pentru istorici, este mai degrabă expresia unui om care tocmai pierduse singura ancoră emoțională din viața lui.

Un citat interpretat greșit timp de un secol

Tentant, dar fals, acela nu a fost momentul în care „s-a născut monstrul”. Stalin nu s-a transformat peste noapte. În 1907, el era deja implicat în activități radicale: jafuri armate, conspirații, violență politică. Ideologia și duritatea îi erau deja familiare.

Moartea lui Kato nu l-a „făcut” monstru, dar i-a închis definitiv o ușă. Istoricii spun că pierderea a contribuit la izolarea sa emoțională și la incapacitatea de a mai lega relații afective reale. După Kato, Stalin nu va mai fi fost niciodată la fel în plan personal.

Fiul pe care nu l-a crescut și nu l-a salvat

După moartea soției, Stalin și-a lăsat fiul, Yakov, în grija familiei Svanidze. Relația lor a fost rece, distantă, aproape inexistentă. Ani mai târziu, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Yakov a fost capturat de germani.

A urmat episodul care a șocat lumea. Naziștii au propus un schimb: Yakov pentru un mareșal german. Stalin a refuzat sec: „Nu schimb un mareșal pe un locotenent.”

Se spune că ar fi adăugat și că „nu are niciun fiu”, afirmând totodată că fiecare soldat sovietic este fiul său. Yakov a murit în captivitate în 1943, în condiții neclare. Unele izvoare istorice vorbesc despre o tentativă de evadare, altele despre sinucidere.

O tragedie personală, nu o explicație pentru istorie

Moartea lui Kato Svanidze este un episod real, dramatic și profund uman din viața lui Stalin, dar nu explică milioanele de victime ale regimului său.

Aceasta nu este povestea nașterii răului absolut, ci povestea unui om care, înainte de a deveni dictator, a fost soț, tată și bărbat vulnerabil. Iar 1907 rămâne nu anul în care Stalin „a devenit monstru”, ci anul în care a încetat să mai fie, pentru o clipă, om fericit.