Jurnalista Elena Loreta Popa punctează o zi importantă în viața sa. De peste 20 de ani scrie despre actori, scriitori, jurnaliști, artiști, despre literatură, teatru și muzică. Azi scrie despre EA. Autor de carte, de poeme din secolul 21.
„Atunci când am ales ziua de vineri, 19 iulie, pentru lansarea volumului meu de poezie „Simplu”, știam că e vară, e cald, e vacanță. Mi-am asumat. Am ales vineri, deoarece în weekend sunt „Străzi deschise” și nu am vrut să vină și să plece pe jos nimeni. Va dogori asfaltul, va fi mai mult decât cald, dar vom avea bere, vin, apă și gheață, muzică și poezie. Îmi vor fi alături prieteni dragi, pe care-i iubesc și-i prețuiesc nespus, dar și colegi cărora le mulțumesc că au răspuns prezent atât de prompt. Mulți m-au sunat, mi-au scris și și-au cerut scuze că nu pot ajunge. Mi se pare normal. Viețile noastre sunt complicate. Nu putem fi în același timp împreună cu toții. Am prieteni care sunt în vacanță, unii sunt departe, alții la serviciu, sau bolnavi. Și, în perfect echilibru, nenumărați, la care nu mă așteptam, mi-au scris, m-au sunat și mi-au spus că vor veni.
Se conturează o seară luminoasă, frumoasă, rotundă, dacă vreți. Sunt recunoscătoare pentru tot. Mi se pare important să găsim un moment în care să conteze bucuria de a fi, de a respira același aer, de a ne crea o amintire din care să ne încărcăm atunci când ne va fi rău. Pentru că așa se creează echilibrul de care vorbeam. Ce știu sigur este că în Grădina MNLR se va broda magic din raze de soare și de lună visul unei nopți de vară de care ne vom bucura toți cei care vom alege acest împreună. Și nu suntem puțini. Tuturor celor care vin, tuturor celor care se gândesc, tuturor celor prezenți în spirit, le sunt recunoscătoare! Gândul bun face minuni. Brațele mele sunt larg deschise, la fel precum sufletul. Vă aștept cu drag!”.
Poem din volumul Simplu, recent apărut
Ce ai cu mine?
Infernul mă știe după nume și răni.
Am trecut prin el de atâtea ori
că m-am obișnuit
să am buzele arse de atâtea rugăciuni.
Și totuși, ce a mai rămas din mine
încă liniștește ape.
Ce ai cu mine, ploaie?
Mâinile-mi de sidef
au împins până în vârful muntelui gânduri,
schimbându-le rostul.
Lacrimi antice,
astăzi nori,
mă recunosc.
Ce ai cu mine, cer?
Am firimituri de vise în păr
și în inima mea
nu mai este loc
decât pentru tine.
Nu din zgârcenie,
ci din neputința
de a o lua de la capăt.
Sub pleoapă, tăcut,
se adună râuri nebotezate,
iar eu,
ca zăpada,
mă topesc curată.
Ce ai cu mine, inimă?
Pe lună nu sunt drumuri
care te mănâncă de viu,
nu sunt pietre care te rănesc
cu indiferența lor,
nu sunt păsări
care tac
când viața le roagă
să cânte
și nu sunt oameni
care nu deosebesc
grâul de neghină.
Ce ai cu mine, pământ?
M-aș vesti lumii
în care
poate
mă voi naște
mâine.
Mi-aș deschide
o clipă ochii
știind că toate
sunt la locul lor.
