Jurnalistul clujan Octavian Hoandră: „Nici noi nu vom ține doliu după Soros!”

”Nici noi n-o să ținem doliu după George Soros.” – ar putea spune cea mai mare parte dintre români.
E mai mult decât o glumă. E o formă de contra-doliu simbolic, o ironie care învârte busola morală înapoi spre normal: Dacă Iliescu n-a meritat o lacrimă, atunci poate că nici inginerul unei lumi fără rădăcini n-ar merita vreun recviem.

Doar că, așa cum merg lucrurile, la acea înmormântare probabil că USR, ziariștii pro (neo) marxiști, ONG-urile și jumătate din Comisia Europeană vor trimite coroane din flori de plastic reciclat, cu fundițe în șapte culori și bilețele cu „Mulțumim pentru tot. Ne-ai reconfigurat bine.”
Românii, între timp, vor tăcea.
Și poate vor râde.
Cu un râs amar, de oameni care știu că n-au fost invitați nici la nuntă, nici la moarte…

Cum a apărut USR – „un nou om politic”

Uneori, cele mai subtile trădări nu vin prin trădători, ci prin entități fără chip, fără sânge, fără strigăt — născute nu din răsuflarea unui popor, ci din algoritmi, granturi și voința netă a unui ideal importat.
Așa a apărut USR. Ca o ființă care nu se naște, ci se întrupează: în „programe” și neapărat în jargonul steril al activismului reeducat.

USR voia să pară nou. Dar mirosul era vechi. Foarte vechi. Pentru cine știe să miroasă istoria, aerul USR-ului aducea din start a birocrație securistă, disciplinară, a supraveghere cu zâmbetul pe buze, a reeducare făcută cu badge-ul „european” la gât, pe internet.
Și poate n-ar fi nimic tragic dacă acest ”nou om politic” ar fi doar ridicol. Dar nu este. Este absent de la doliu, dar prezent la cenzură. Este prezent la parada ideilor fluide, dar absent la comemorările care țin neamul legat.
Este prezent când se cere redefinirea limbii, genului, normei — dar absent când trebuie apărată rădăcina.

Cât de ironic: acest partid al „viitorului” a fost proiectat în casa unui fost ofițer de Securitate. Acel viitor curat, lustruit, neideologic, s-a născut între ziduri care au auzit urletele dictaturii. Și poate de aceea ecoul persistă: fiindcă același aer, reciclat, respiră în oamenii noi, cu diplome, dar mai ales cu tăceri vechi în părinți și în suflet.
Copiii celor care au scris dosare și au turnat colegi și și-au trădat țara, astăzi ne dau lecții despre transparență și integritate.
O, cât de bine știe România să-și spele trecutul în detergent ideologic!
Și cât de ușor înghite poporul iluzia: că „nou” înseamnă „mai bun”, că „european” înseamnă „etic”, că „inovație” înseamnă „mântuire”.

USR nu e un partid. E o aplicație politică.
Un soft în care s-a băgat tot ce-i era străin României:
limba în care nu mai există „neam”, doar „indivizi”; morala în care nu mai există „părinți”, doar „figuri de atașament”; istoria în care nu mai există „eroi”, doar „greșeli colective”, țara în care nu mai există „doliu”, doar „inconfort ideologic” și jurământul fără Biblie și închinăciune.

Ziua în care România a ținut doliu

A venit, iată, ziua în care România a ținut doliu.
Iar USR a boicotat. A întors spatele. Pentru că doliul e despre identitate, iar ei sunt antrenați să o dizolve, nu s-o trăiască. Și cine ar fi crezut că în Parlamentul României, cel mai vocal despre istoria românilor va fi un străin fără cetățenie română? Acest Fritz a ajuns acolo nu prin merit popular, ci prin algoritmul „inclusiv” al unei inginerii electorale: un om fără rădăcini, vorbind în numele celor care au fost rădăcina.

Dar nu el e de vină, ci noi, cei care am permis ca vocea memoriei să fie înlocuită cu glasul corectitudinii formale.
Și pentru cine încă mai avea dubii, Dominic Fritz a venit să le împrăștie.
Un străin ajuns primar într-un oraș emblematic pentru martiriul românesc, fără cetățenie, fără familie aici, fără o zi de școală românească, fără o secundă de armată sau foamete trăită, dar cu toate certitudinile importate ale progresismului german.

El este omul nou în forma lui pură: urban, zâmbitor, fluent în idealuri, dar străin de durerea locului.
El nu vine din România, dar decide în locul ei.
Nu poartă doliu, dar ține discursuri despre trecut.
Nu are amintiri, dar vrea să ne construiască viitorul.
Cu USR ca vehicul și cu sprijin discret din rețelele soros care ne vor reeducați.

USR e doar semnul unui simptom.
Este produsul unei generații dezrădăcinate, școlite în burse externe și idealuri fără pământ. Sprijinit, hrănit, direcționat de o rețea de ONG-uri, fundații și laboratoare de idei care nu iubesc România, ci doar o folosesc.
Ei vin, finanțează, aleg simboluri „tolerabile”, inventează crize, creează partide ca niște start-up-uri, și apoi pleacă mai departe, spre următoarea țară de „optimizat”.

Când toate acestea se petrec, în liniște, fără revoltă, fără uimire, înseamnă că națiunea e amorțită.
Că suntem deja în faza în care „libertatea” înseamnă să nu mai ai voie să fii român fără permisiunea Europei.
Să nu mai ai voie să plângi un președinte, un sfânt, un erou, dacă nu sunt în conformitate cu liniile directoare.

Ziua în care tăcerea se rupe

USR nu va mai exista peste zece ani. Numele i se va fi topit în alt rebranding, alt proiect, alt vector.
Dar ce lasă în urmă e mai periculos decât orice ideologie clasică: o generație care nu mai știe ce înseamnă să-ți fie dor.

Nădejdea e că totuși, va veni o zi, — așa cum vine întotdeauna —, ziua în care tăcerea se rupe și în care popoarele fără memorie plătesc tribut istoriei.
Iar atunci, în mijlocul ruinelor civilizate, cineva va deschide o carte veche.
Va citi un nume. Un jurământ. O poezie.
Și în pieptul lui va apărea o durere — nu de inimă, ci de identitate pierdută.
Și poate că de acolo va începe iarăși România cea adevărată…

(Editorial preluat din evz.ro)