Minunata răutate feminină. Telespectator mediocru între dezbatere și antichități

Uluirea mea este cum Naiba s-au specializat fostele tinere talente, cu ucenicia făcută pe treptele DNA ului, sau la vânătoare de 10 cuvinte prin Parlament, și care acum știu totul despre toate cele care se întâmplă pe lume… Și, mai ales, să emită așa-zise judecăți…

Zilele trecute, un zero barat feminin, dintr-un trio televizionistic – emblemă a răutății absolute la sexul frumos, s-a trezit să-l apostrofeze pe dl. Crin Antonescu. Nici Rareș Bogdan n-a scăpat de cele trei grații amare ale prompterismului obraznic, feminin.

Sigur, răutăcioșii ar putea face apel la istoria personală a acestor ”dive” răutăcioase ale neomarxismului televizionistic; ar aminti – și unii chiar o fac – despre gafele jenante, mai toate legate de necunoașterea limbii române, sau scenele picante din viața lor, viață legată adânc de politică. Un amant, cărător de geantă al lui Băsescu, un împrumut de la un ”invitat”, un sărut (franțuzesc) într-o parcare… Dar asta contează prea puțin…

Privesc amuzat. Apoi rușinat. Apoi rămân cu ochii lipiți de ecran.

Nu e nimic nou aici. Susan Sontag a formulat cu mult înainte mecanismul: fascinația față de spectacolul degradării nu este neapărat perversă; uneori este ultimul mod de a rămâne martor. Totuși, a ști nu te scutește de vinovăție. Dimpotrivă, o face mai ascuțită.

Agresivitatea lipsită de sens a acestor femei — pentru că da, aici e ceva specific feminin, dar nu biologic, ci istoric — nu e izbucnire, ci sediment. E agresivitatea și incultura acumulată a unor ani în care au fost nevoite să ridice vocea pentru a exista, să fie mai dure decât interlocutorii lor, mai tăioase decât cinismul politic, mai „masculine” decât generalii și foștii lingăi în fundul băsescului din platou și chiar decât intelectualii de aeronavă ai lui Băsescu, și ai tuturor președinților…

De ce nu închid televizorul?

Cu timpul, rolul acestora a devenit piele. Tonul, identitatea, conflictul permanent în care trăiesc.

Ceea ce mă tulbură nu e stridența lor mitocănească, ci lipsa oricărei promisiuni de sens. Aceste fete obosite nu mai caută adevărul. Caută reacția. Caută tensiunea, confirmarea că suntem încă în criză, pentru că numai criza mai legitimează prezența lor acolo. De la Groenlanda, trecând prin Trump și sfîrșind cu politica din România nu sunt subiecte analizate; sunt menținute în febră, ca un pacient de care depinde de salarii, audiențe și biografii întregi.

Și atunci, de ce nu închid televizorul? De ce nu comut în viața lui Pritchard și a șoferului său Tee?

Pentru că asta ar fi o formă de lașitate confortabilă. Pentru că, privind, nu particip la isterie, ci la constatarea ei. Pentru că există o diferență — subțire, dar esențială — între consum și veghe. Nu aplaud. Nu mă indignez teatral. Nu scriu comentarii. Stau. Și văd.

Rușinea mea nu vine din superioritate, (am recunoscut deja că sunt un amărât de mediocru!), ci din conștiința complicității pasive. Știu că simpla privire susține mecanismul. Dar știu și că retragerea totală din realitate produce alt tip de orbire: aceea a omului care va spune, peste ani, „n-am știut că era chiar așa”.

Privind aceste emisiuni, asist la ceva mai profund decât o dezbatere mediatică aculturală, de prost gust: asist la uzura limbajului public, la epuizarea ideii de dialog, la transformarea analizei în agresiune ritualică. Văd oameni care nu mai au voie să coboare tonul fără să-și piardă locul de muncă. Văd cum timpul nu mai construiește experiență, ci doar nervozitate subculturală.

De ce rămân la „fătuci”?

Poate de aceea alternez, inconștient, antichitățile lui Pritchard de pe Discovery cu studioul TV în care fătucile ”dezbat”… .

Obiectele vechi ale lui Pritchard au supraviețuit timpului prin sens. Oamenii din platou sunt consumați de timp tocmai pentru că sensul a fost înlocuit cu urgența permanentă.

Rămân la ”fătuci” pentru că vreau să știu cât de jos poate coborî discursul fără ca lumea să se oprească. Rămân, pentru că rușinea mea e încă vie — și atâta vreme cât există, nu sunt pierdut. Rămân pentru că a privi, uneori, nu înseamnă a accepta, ci a refuza să te minți.

Și poate că adevărata teamă nu e că privesc.

Ci că, într-o zi, aș putea privi fără să mai simt nimic.

Recitesc ”Despre femei”, cartea Susanei Sontag. La ea, fascinația pentru imagini violente sau degradante nu vine din plăcere, ci din nevoia de a rămâne martor. A privi nu e echivalent cu a consuma; uneori e ultimul gest prin care refuzi să minți.

De ce nu renunți? De ce nu închizi televizorul?

Pentru că acolo nu mai e ficțiune.

Serialul cu salvatorul de antichități — fie el ”Salvage Hunters” și figura calmă a lui Drew Pritchard — e o lume cu reguli, ritm, competență.

Ce vezi apoi, (mai ales pe posturile neomarxiste), „la cald”, e opusul: dezordine afectivă, agresivitate fără finalitate, oameni care nu mai caută adevărul, ci confirmarea propriei tensiuni.

Rămâi acolo pentru că e, cumva real, în sensul necosmetizat. Pentru că recunoști o boală colectivă.

Moderatoarele, politicienii, generalii pensionați, profesorii rotofei, cu bărbuță, nu sunt indivizi, ci simptome. Agresivitatea lor crescută în timp e semnul uzurii: nu mai dezbat realitatea, o incendiază ca să simtă că există.

Tu privești nu din superioritate, ci dintr-o formă de diagnostic mut. Te simți rușinat nu pentru că te-ai coborât, ci pentru că știi că participi. Dar participarea ta nu e una activă; e mai aproape de veghe, e diferența dintre a râde de cineva și a observa cum cineva se pierde.

Pentru că acolo se vede chiar timpul.

Antichitățile sunt obiecte salvate din timp, pe când emisiunile de ”analiză” cu fetele care ”dezbat” sunt despre oameni consumați de timp.

Privindu-le alternativ, vezi clar ce face timpul când nu mai e locuit de sens.

De ce continui să privești,de fapt?

Pentru că nu vrei să fii surprins.

Pentru că refuzi confortul ignoranței.

Pentru că, într-un fel inconfortabil, vrei să știi cât de jos poate coborî o femeie.

Femeile care îmbătrânesc sub lumina reflectoarelor din studiouri

Sontag ar spune: a privi nu te face vinovat; a privi fără să înțelegi, da.

Totuși, lucrurile sunt simple, dacă o citești pe Susan Sontag. Înțelegi că este vorba despre femeile care îmbătrânesc sub lumina reflectoarelor din studiouri…

Există o vârstă la care femeile nu mai îmbătrânesc în timp, ci în privirea celorlalți. Nu în oglindă — acolo încă se pot negocia unghiuri, lumini, amintiri — ci în ochiul rece al camerei, în lentila care nu iartă și nu are memorie afectivă. Televiziunea nu consemnează vârsta; ea înregistrează pierderi. Pierderea netezimii, a elasticității, a disponibilității erotice. Fiecare an nu se adaugă, ci se scade.

Susan Sontag a spus-o limpede și fără compasiune: pentru femei, îmbătrânirea este definită social ca un proces de diminuare. Nu o transformare firească, nu o acumulare de experiență, ci o micșorare constantă a valorii simbolice. Femeia nu devine „altceva” odată cu vârsta; ea devine ”mai puțin”.

Bărbații, dimpotrivă, sunt lăsați să îmbătrânească. Li se permite să devină grizonanți, greoi, chiar neatractivi, fără ca existența lor publică să fie pusă sub semnul întrebării. Ei câștigă gravitate. Femeile pierd legitimitate. Sontag formula acest dezechilibru brutal: bărbaților li se permite să îmbătrânească; femeilor, nu. Nu este o observație sociologică, ci o sentință culturală.

Televiziunea este scena perfectă a acestei sentințe. Acolo, femeia nu are voie să îmbătrânească discret. Ea trebuie să o facă vizibil, controlat, corectat, estompat, explicat. Femeia de pe ecran nu are dreptul la opacitate. Trupul ei, chipul ei, vocea ei sunt proprietate publică, supuse evaluării zilnice. În fiecare seară, camera o întreabă fără cuvinte: mai ești acceptabilă?

Femei care rămân aceleași, peste timp

De aceea, prezentatoarele TV nu par bătrâne. Par încordate. Par permanent mobilizate. Zâmbetul nu mai este un reflex, ci o obligație profesională. Vocea nu mai curge, ci se sprijină pe un ton ferm, uneori metalic, alteori forțat jovial. Empatia nu mai este o mișcare spontană, ci o competență tehnică. Totul este sub control, pentru că pierderea controlului ar confirma verdictul.

Totuși: în câteva televiziuni mai sunt (câteva) femei care rămân aceleași, peste timp. Prin inteligență, cultură, educație și mult bun simț.

Sontag observa că valoarea femeii este măsurată, în cultura noastră, mult mai mult prin aparență decât valoarea bărbatului. De aici decurge tragedia: când aparența începe să cedeze, nu cade doar masca, ci întreaga construcție a sinelui public. Femeia nu este lăsată să fie „mai puțin frumoasă”, ci este împinsă spre ideea că este mai puțin valoroasă.

Din această presiune se naște ceea ce mulți numesc, cu o ușurință suspectă, „răutatea” femeilor care îmbătrânesc pe ecran.

Dar nu este răutate în sens moral. Este agresivitate defensivă. Este reacția celui care știe că fiecare ezitare va fi interpretată ca declin, fiecare pauză ca oboseală, fiecare fisură ca început al sfârșitului. De aceea întrebările devin mai tăioase, ironiile mai dese, incultura tot mai evidentă, tonul tot mai autoritar. Nu din plăcere, ci din panică lucidă.

Pentru că, așa cum spune Sontag, presiunea de a rămâne dorită nu dispare odată cu vârsta; ea devine mai disperată. Dorința nu mai este o promisiune, ci o datorie. Iar datoria, atunci când nu mai poate fi onorată natural, se transformă în constrângere. Femeia nu mai este invitată să placă; este obligată să demonstreze că încă merită să fie privită.

Despre feminitate și urâțenie

Cultura nu oferă decât rar o figură a îmbătrânirii feminine care să fie demnă, tăcută, complexă. Nu există o ieșire onorabilă. Există doar variante de mască: machiaj mai dur, lumină mai uniformă, gesturi mai calculate, opinii mai rigide sau nesimțite. Feminitatea nu mai este trăită, ci administrată. Ca un capital care se devalorizează și trebuie exploatat până la ultimul procent.

Urâțenia care apare uneori nu este urâțenia chipului, ci urâțenia tensiunii prelungite. Este urâțenia celui care știe că nu mai are voie să se îngrașe, să obosească, să adopte un ton calm. Când o cultură transformă timpul într-o vină feminină, nu ar trebui să se mire că femeia devine aspră. Când existența ei însăși este pusă sub semnul întrebării, caracterul nu mai are luxul blândeții.

Femeile care se judecă pe ele însele

Privindu-le, ai uneori impresia că nu vorbesc cu invitații din fața lor, ci cu timpul însuși. Îl întrerup. Îl corectează. Îl ironizează, îl jignesc. Fiecare frază fermă este o mică amânare a dispariției. Fiecare zâmbet răutăcios — o negociere cu sfârșitul. Pentru că, în logica spectacolului, femeia care nu mai este dorită nu mai există, pur și simplu.

Dar, devărata cruzime nu este a lor. Este a unei lumi care le obligă să îmbătrânească în direct, sub reflectoare, fără tăcere, fără retragere, fără dreptul de a deveni invizibile la timp. Camera vede tot, dar nu înțelege nimic. Publicul consumă, dar nu iartă.

Iar din această combinație iese ceea ce vedem seară de seară: nu femei rele, ci femei ținute prea mult timp într-o luptă pe care nu o pot câștiga.

Mai există însă o privire, rar discutată, dar decisivă: privirea femeilor care privesc. Publicul feminin nu este un spectator neutru. El nu consumă imaginea, ci o compară. Fără cruzime declarată, fără solidaritate afișată. Doar cu acea luciditate mută care spune: așa aș putea ajunge și eu. Și tocmai această recunoaștere produce disconfortul cel mai adânc.

Femeile care privesc nu judecă doar moderatoarea; se judecă pe ele însele prin intermediul ei. Fiecare rid, fiecare rigiditate, fiecare izbucnire de ton devine un avertisment. Nu despre ce înseamnă să îmbătrânești, ci despre cum nu ai voie să o faci. Imaginea moderatoarelor – am vorbit cu câteve adevărate personalități feminine -, nu provoacă empatie, ci anxietate. Nu compasiune, ci o distanțare prudentă, ca și cum ar spune: eu nu voi ajunge așa. Dar tocmai această negație trădează frica.

Există uneori o formă de satisfacție amară. Nu răutate, ci ușurare: ”încă nu eu”!!!. Femeia de pe ecran devine un paratrăsnet. Absoarbe spaima colectivă a îmbătrânirii feminine, pentru ca altele să o poată amâna în tăcere, prin cultură și bun simț.

Sontag intuia acest mecanism atunci când sugera că standardele care apasă asupra femeilor sunt menținute nu doar de bărbați, ci și de femeile însele, ca un pact tacit cu frica. Nu solidaritatea domină, ci vigilența reciprocă. Cine cade devine exemplu. Cine rezistă devine amenințare.

Femeia de pe ecran nu este un model

Publicul feminin elevat privește și învață. Nu ce să facă, ci ce să evite. Cum să-și controleze chipul. Cum să-și îndrepte spatele, cum să-și mascheze oboseala. Cum să transforme trecerea timpului într-o vină discretă, purtată cu grație. Femeia de pe ecran nu este un model, ci un manual, din care dacă ești femeie înțeleaptă și educată, înveți ce să nu faci.

Aici se închide cercul. Femeia care îmbătrânește în studioul tv., nu este doar judecată de public; ea este chiar cea care ține în viață judecata. Prin simpla ei prezență, arată ce se întâmplă când nu te retragi, când nu renunți, când continui să ceri vizibilitate într-o lume care distribuie aceste lucruri cu maximă economie…

Astfel, spectacolul continuă: unele femei privesc, altele sunt privite, iar timpul — adevăratul protagonist — rămâne neatins, nejudecat, invincibil.

(Editorial preluat din evz.ro)