„Acest muzician complex , nu s-a mulțumit doar cu sunetele vrăjite ale instrumentului său. Asemeni unor alți interpreți cu o carieră prodigioasă, și el a simțit nevoia de a se exprima printr-o sonoritate mai amplă, a mai multor instrumente, impreună. Astfel a creat acum 40 de ani, în plină ascensiune a carieriei sale, Orchestra de cameră „București”. O orchestră alcătuită din cei mai buni orchestranți la acea vreme. Concertmaeștri Radu Zvorișteanu și Cristian Pintilie, Vlad Mendelssohn – violă, Nicolae Dosa – corn, Radu Chișu – oboi și mulți alții. În cursul celor 30 de ani, din orchestră au mai făcut parte Varujan Cosighian, George Niculescu, Aurelian Octav Popa, toți membrii minunatului quartet „VOCES”, regretatul Iosif Sava etc. Ion Voicu a cântat cu Oistrach, Menuhin, Szeryng pe care i-a și dirijat în concert, la fel ca și pe pianistul Magaloff și pe alții mari artiști.
Dar nici cu această reușită cu care a cules succese prestigioase în țară și în lumea întreagă, ca solist și dirijor, nu i-a fost de ajuns. Încă din tinerețe muzicianul Ion Voicu dorea să se exprime în muzică și compunând. Astfel , între picăturile de timp ce îi rămâneau între drumuri pe toate continentele, discurile care le făcea cu Decca sau Deutsche Gramophon, Electrecord , juriile multiple ale concursurilor, în care lua parte, sau cursurile de măiestrie, Master-Class, care le ținea la Academia Menuhin de la Gstaad în Elveția, la conservatoarele din Paris, Nice, Cincinnati, Geneva, a compus o serie de piese pentru vioară solo, ca „Variațiuni pe tema Hănzchen klein”.
Cele peste 100 de LP-uri și CD-uri cu înregistrări ale concertelor sale i-au adus faima peste tot. De la opere uitate și readuse în actualitate, până la lucrări noi, scrise special pentru el de compozitori români și străini, din repertoriul lui Voicu nu a lipsit nimic. Statul român i-a dat maestrului în folosință o vioară „Stradivarius”, fabricată în 1702, care a aparținut lui Joseph Joachim.
Vioara Stradivarius a fost achiziționată de statul român, în 29 august 1956, de la firma Henry Werro, la prețul de 80.000 de franci elvețieni. La 7 septembrie 1956, Ministerul Culturii și maestrul Ion Voicu au încheiat un contract de comodat care avea ca obiect darea în folosință a viorii. Contractul de comodat a încetat în 1986, când Ion Voicu a restituit instrumentul Filarmonicii „George Enescu”. Ulterior, vioara a ajuns în posesia Muzeului Național de Artă al României.
Ion Voicu a fost directorul Filarmonicii „George Enescu” din București timp de zece ani. A contribuit la crearea „Orchestrei de Cameră” în 1969 cunoscută în întreaga Europă și prezentă la cele mai importante festivaluri muzicale internaționale. A contribuit și la formarea fiului său, Mădălin Voicu (împreună în fotografie), care a făcut Conservatorul și este dirijor.
Intrand în istoria muzicii naționale și internaționale a celei de-a doua jumătați a secolului XX, Ion Voicu rămâne, fără indoială, numele cel mai cunoscut și reprezentativ al viorii, al scolii interpretative românești, o mandrie a națiunii române”.
(D.I. editorialist Electrecord)
