Simona Ionescu / Redactor Șef
Comoara popilor de la Sarmizegetusa Regia are o poveste fabuloasă, de la cum a fost descoperită, până la ce a reușit să declanșeze. O adevărată febră a aur a declanșat tezaurul al cărui secret a fost aflat de un popă, de unde și numele pe care l-a primit aceasta. Povestea în sine este și o parabolă despre cum avuția ia mințile oamenilor și cum averea obținută fără merit e sortită deșertăciunii.
Febra aurului a început în secolul a XIX-lea în Transilvania, odată ce zvonul descoperirii unor mari comori de aur printre ruinele cetății dacice Sarmizegetusa Regia s-a răspândit cu repeziciune. Unul din locurile indicate, la poalele munților Șureanu, a fost pus sub pază, căci în perioada respectivă, munții erau în grija Fiscului Imperiului Austro-Ungar.
În anul 1932, istoricul Iulian Marțian relatează cum 2000 de ostași au fost mobilizați în perioada 1803 – 1804 la Grădiştea Orăştiei pentru a săpa muntele și a găsi legendarele comori dacice. Cu ocazia aceasta au fost scoase la iveală ruinele unor temple, zidurile cetății Sarmizegetusa Regia, un turn şi o baie romană. Totodată, lucrătorii neexperimentați în arheologie au făcut distrugeri majore.
Istoricul a relatat însă și povestea descoperirii marii comori din Sarmizegetusa Regia. Aceasta a fost găsită de un preot din satul Vâlcelele Bune, ajungând la ea datorită unui alt preot, din satul vecin Chitid, care aflase de la un cioban aflat pe patul de moarte. Totul a pornit de la o împărtășanie. Un cioban, bolnav, aflat pe patul de moarte, a decis să îi spună preotului satului marea lui taină, pe care o păstrase cu sfințenie timp îndelungat.
„Nu departe de Orăştie este un sat cu numele Chitid. Preotul acestui sat era popa Petru. Într-o zi, vine în sat un păstor de la munte, care se înbolnăvise şi trimite după popa ca să-l împărtăşească cu cele sfinte. Mergând preotul la bolnav acesta zice între altele către preot: – Părinte, eu am încă o taină, dar nu cutez să o descopăr, deoarece îndată ce o voi spune, va trebui să mor”, relata, în 1923, istoricul Marțian.
Interesat mai mult de aur decât de sufletul enoriașului, preotul l-a convins pe cioban că dacă va povesti detaliat, are șanse să se vindece.
„Eu, părinte, umblând ca păstor de vite pe munţii Grădiştei, am dat deodată de o gură de peşteră ca o uşă şi, intrând înlăuntru, m-am minunat şi înspăimântat de cele ce le-am văzut acolo şi din această pricină m-am înbolnăvit şi am venit acasă. Am văzut vase pline cu vrafuri de galbeni şi chipuri de oameni din aur şezând la mese de aur”, ar fi relatat ciobanul, după cum a consemnat istoricul acum 100 de ani, citat în ziarul Adevărul.
Preotul Petru din Chitid și-a notat toate cele aflate de la cioban, imediat după împărtășanie, ca nu cumva să uite. Apoi a așteptat ca ciobanul să moară și abia apoi a plecat să caute comoara, gândindu-se la viața de huzur pe care o va duce după ce se va îmbogăți. Nu se știe de ce, dar a plecat în expediție împreună cu preotul din satul vecin, Vâlcelele Bune, căruia i-a spus că i s-ar fi pierdut în munți două animale.
Au umblat mult în labirintul văilor Parângului, iar în timp ce popa din Vâlcele Bune căuta animalele pierdute, preotul din Chitid era preocupat să găsească peștera comorii. Nu au găsit preoții nici animale, dar nici comoara, așa că au decis, spre seară să se întoarcă. Obosiți, în coborârea de pe munte, au făcut un popas, lângă ruinele cetății antice.
Istoria spune că preotul din Vâlcelele Bune ar fi observat aurul strălucind, în albia pârâului lângă care s-au oprit să mănânce. Uitându-se mai atent, a observat altă strălucire sub rădăcinile unui copac vechi, răsturnat lângă zidul cetăţii, iar acolo se găsea „o mare mulţime de bani de aur, ca și cei din pârâu”, după cum mai relatează istoricul. Orbit de gândul că se poate îmbogăți peste noapte, preotul din Vâlcelele Bune i-a ascuns colegului său ceea ce văzuse.
Legendă sau nu, povestea ne arată de ce se spune că „aurul e ochiul dracului”. În fața comorii, preotul plecat de bună-credință să caute animalele pierdute ale confratelui, nu i-a spus acestuia de comoară. Ba din contra, s-a ridicat grăbit de la masă, și a insistat să plece degrabă, ca să nu îi prindă noaptea pe drum.
Ajuns acasă, preotul din Vâlcelele Bune i-a povestit nevestei despre banii de aur văzuți pe drum. Au așteptat să se înnopteze bine și au ponit, împreună spre comoară. Au luat din ea cât de mult au putut duce doi oameni. Încărcați cu aur, și crezându-se ascunși de noapte, au pornit spre casă.
Totuși, zvonul că popa din Vâlcele a găsit o comoară în munte, a început să circule printre săteni. Se spune că zilele următoare, mulți oameni au plecat și ei să caute comoara. Au săpat şi au găsit mulţi bani de aur în acei munţi şi se zice că parte a cea mai mare din acele comori ar fi trecut în Oltenia, de frica jandarmilor din Ardeal, mai relatează istoricul Iulian Marțian.
În toată acea vrie a căutărilor după aurul din munți, s-a întâmplat inevitabilul: povestea preotului a ajuns la urechile autorităților, iar după ce a refuzat să predea banii de aur de bună voie, el a fost arestat. Interogatoriile au continuat la Prefectura Devei, însă preotul a refuzat să spună unde a ascuns aurul dacic.
Așa că oamenii legii i-au trimis vorbă soției acestuia, că îl vor spânzura dacă nu recunoaște. Speriată, aceasta nu doar că a mărturisit cum au pus mâna pe comoară, dar le-a și dat tot aurul. Se relatează că atunci când oamenii legii au făcut inventarul comorii primite cu tot cu vasul în care era ținut aurul, „masa cea mare din sala prefecturii se umpluse de monede”, arăta cercetătorul Claudiu Purdea.
După ce a rămas fără aur, preotul din Vâlcelele Bune a scăpat de arest, însă nu și de probleme. Vestea că are în casă mulți bani de aur a ajuns continua să circule, astfel că, într-o noapte, o ceată de tâlhari a intrat peste el în casă. Bietul preot a fost schingiuit ca să le spună unde ascunde comoara. Hoții i-ar fi picurat rășină încinsă pe corp, ca să îl facă să vorbească, nevenindu-le să creadă că preoteasa dăduse toți banii autorităților.
Într-un final, preotul a fost salvat de un vecin care, alertat de țipetele disperate care veneau din casa parohială, a venit acolo, și l-a împușcat pe unul dintre tâlhari.
Și despre alte comori descoperite la începutul secolului al XIX-lea la Sarmizegetusa Regia, circulă o serie de legende. Cert este că în posesia autorităților au ajuns aproximativ 1.000 de monede din aur.
Unele legende sunt despre comoara din Râpa cu galbeni. Acesta e un loc ascuns, aflat în apropiere de Sarmizegetusa Regia. Se spune că aici ar fi fost descoperite tezaure mari de aur în vara anul 1790. S-ar fi întâmplat în urma unei furtuni, care a scos din pământ cu rădăcini cu tot un copac secular, după cum relatează arheologul Aurora Peţan.
O fetiță, fiica unui cioban, a văzut aurul și i-a spus acestuia. Legenda spune că ciobanul a cărat patru zile la rând aur cât putea duce, până ce a golit comoara de la locul ei și a mutat-o în casă. O altă variantă a legendei susține că ciobanul ar fi dus acasă doar o parte din aurul găsit, iar restul comorii l-ar fi ascuns într-o peșteră, care acum îi poartă numele.
Fiscul austriac a menționat în documentele vremii existența unei alte comori, constând în monede Lysimach. Acestea au fost descoperite de doi copii care păstoreau porcii. Practic animalele au scos bani de aur la iveală, în timp ce scurmau pământul în apropierea unor ruine antice. Copiii s-au temut de banii de aur, știind, din poveștile părinților și bunicilor, că aurul are legătură cu diavolul. Totuși, unul a povestit acasă. Arimie, tatăl băiatului, s-ar fi dus și a săpat în locul indicat de copilul său, și ar fi găsit sute de galbeni risipiţi printre rădăcinile unor copaci.
Aceste descoperiri nu au făcut decât să declanșeze o adevărată febră a anuarului în zonă. În 1966, istoricul Sigismund Jako consemna în volumul „Cercetări arheologice la cetatea Grădiştea Muncelului”, că oamenii locului organizau adevărate expediții pentru căutarea aurului dacic, pornind la drum înarmați cu topoare, lopeți, sape.
„Fiecare om sărac spera că fabuloasele comori ce se ascund printre ruine îl vor scăpa odată pentru totdeauna de mizerie şi-l vor face bogat”, notează acesta în carte.
Sursa foto: Instagram
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
