Simona Ionescu / Redactor Șef
Specialiștii spun că din punct de vedere tehnic, Marele Sfinx din Giza nu este un… sfinx. Dar sunt și multe alte lucruri cu adevărat senzaționale care nu cunosc despre acest monument.
Deși puternic influențată de mitologia egipteană și mesopotamiană, reprezentarea clasică greacă a sfinxului este formată din corpul unui leu, capul unei femei și aripile unei păsări. Reperul de identificare masculină din Giza este, din punct de vedere tehnic, un androsfinx. De-a lungul vremii, sculptura a purtat câteva nume diferite.
Egiptenii antici nu au numit inițial creatura mastodont „Marele Sfinx”. În textul de pe Stela de vis a lui Thutmose al IV-lea, din jurul anului 1400 î.Hr., este menționată ca fiind „statuia marelui Khepri”. Când Thutmose al IV-lea a dormit lângă ea, a visat că zeul Horem-Akhet-Khepri-Re-Atum a venit la el și s-a arătat ca fiind tatăl lui Thutmose.
Zeul i-a spus că, dacă Thutmose va curăța nisipul din jurul statuii, va deveni conducătorul întregului Egipt. După acest eveniment, statuia a devenit cunoscută sub numele de Horem-Akhet, care se traduce prin „Horus de la orizont”. Iar egiptenii din Evul Mediu i-au dat Sfinxului diferite porecle, inclusiv balhib și bilhaw.
Nimeni nu și-a asumat meritele pentru Marele Sfinx din Gaza. Chiar și acum, fără dovezi definitive privind vechimea statuii, arheologii moderni sunt împărțiți cu privire la regele egiptean antic care a creat această minunăție.
O teorie populară este că Sfinxul a apărut în timpul domniei lui Khafre, a cărui domnie în timpul celei de-a patra dinastii a Vechiului Regat ar da statuii „o dată de naștere” în jurul anului 2500 î.Hr. Regelui i se atribuie Piramida lui Khafre, denumită pe bună dreptate Piramida lui Khafre, a doua cea mai mare structură a necropolei din Giza, precum și a văii adiacente și a templelor mortuare.
Cu toate acestea, în lipsa unor documente privind vârsta Sfinxului, unii cercetători au sugerat că statuia este anterioară lucrărilor lui Khafre. Unii atribuie construcția tatălui lui Khafre, Khufu, regele care a supravegheat crearea Marii Piramide din Giza, și fratelui vitreg al lui Khafre, Djedefre.
Alții datează Sfinxul mult mai demult. Deteriorarea aparentă a feței și a capului cauzată de apă a dus la teoria că Marele Sfinx a trăit într-o epocă în care regiunea a fost afectată de ploi abundente, ceea ce ar putea plasa originile statuii încă din anul 6000 î.Hr.
Descoperirile sugerează că Sfinxul a fost inițial destinat să fie o realizare și mai mare decât ceea ce vedem astăzi. Arheologul american Mark Lehner și arheologul egiptean Zahi Hawass au descoperit blocuri mari de piatră, truse de unelte și chiar prânzuri aparent abandonate la jumătatea unei zile de lucru.
Presupunerea inițială a majorității oamenilor de știință a fost că oamenii care au muncit din greu pentru a da viață Sfinxului aparțineau unei caste înrobite. Săpăturile conduse de Lehner au dezvăluit că muncitorii statuii mâncau în mod regulat bucăți luxoase de carne de vită de calitate superioară, de oaie și de capră. Ceea ce sugerează că muncitorii erau profesioniști, sau, posibil, că muncitorilor înrobiți li se dădeau alimente de calitate superioară pentru a-și menține forța.
Marele Sfinx a căzut victimă nisipurilor mișcătoare ale deșertului egiptean de mai multe ori în timpul vieții sale îndelungate. Prima restaurare cunoscută a Sfinxului aproape complet îngropat a avut loc chiar înainte de secolul al XIV-lea î.Hr. datorită lui Tutmose al IV-lea, care avea să urce în curând pe tron ca faraon al Egiptului.
Cele trei milenii care au urmat au îngropat din nou monumentul. Până în secolul al XIX-lea, brațele din față ale statuii trăiau adânc sub suprafața de călcare a Gizehului. Abia în anii 1920 statuia avea să fie din nou excavată în întregime.
În timpul restaurării din anii 1920, Marele Sfinx a suferit pierderea unei părți din coafura sa iconică, precum și deteriorarea gravă a capului și a gâtului. În consecință, guvernul egiptean a angajat o echipă de ingineri pentru a cârpi statuia în 1931. Însă aceste restaurări au început să facă ravagii în calcarul moale, iar în 1988, o bucată de 700 de kilograme din umăr s-a desprins în fața unui reporter german.
Guvernul s-a angajat într-un efort masiv de restaurare pentru a anula daunele provocate de restauratorii anteriori. Datorită viziunii mistice a lui Tutmose al IV-lea la Sfinx, sculptura și zeitatea mitologică reprezentată de acesta au început să câștige o nouă popularitate în secolul al XIV-lea î.Hr. Faraonii care conduceau Noul Regat au ordonat chiar dezvoltarea unui nou templu din care Marele Sfinx să poată fi observat și venerat.
Misterul lipsei nasului Marelui Sfinx a generat tot felul de mituri și speculații. Cea mai răspândită dintre aceste legende îl învinovățește pe Napoleon Bonaparte pentru că a aruncat în aer protuberanța într-un acces de mândrie militaristă. Dar schițele din secolul al XVIII-lea ale Sfinxului indică faptul că dezmembrarea statuii a avut loc înainte ca împăratul francez să se fi născut.
Scrierile istorice de la începutul secolului al XV-lea d.Hr. îl acuză pe un musulman sufi devotat, pe nume Muhammad Sa’im al-Dahr, că a desfigurat monumentul în încercarea de a-i submina pe adoratorii Sfinxului. El a fost ucis mai târziu.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
