Primul stilou a fost folosit în anul 3200 î.Hr. Iată povestea acestui obiect care a schimbat cursul lumii

Personalizate cu gravură sau imprimate cu logo-uri sau mărci de companie, stilourile sunt mai rar folosite de oameni. Câți dintre noi știm că primul astfel de obiect de scris a fost folosit în anul 3200 î.Hr.? O poveste frumoasă a unor obiecte de suflet.

Stilourile din trestie

Descoperirea stilourilor a schimbat vieți și a permis oamenilor să poată comunica și să scrie pentru generațiile viitoare. Cea mai veche formă cunoscută de scriere cu ajutorul unui stilous a început în Egiptul antic, unde au fost create stilouri din trestie pentru a scrie pe papirus. Egiptenii antici au folosit pentru prima dată stilouri din trestie pentru a grava hieroglife pe tăblițe făcute din lut, la fel ca sumerienii.

Cu toate acestea, în Egipt, au existat două progrese majore în ceea ce privește scrisul: unul a fost inventarea cernelii, iar celălalt, papirusul, ambele în urmă cu aproximativ 4500 de ani. Acest lucru a dus la apariția unui stilou de trestie ușor diferit.

Și penițele erau din trestie

Penițele erau „sculptate” din trestie sau din stuf ca bază a stiloului.  Stuful era disponibil din abundență de-a lungul Nilului în Egipt la acea vreme. O lungime de trestie era tăiată și un capăt era ascuțit într-un vârf de stilou cu vârf plat și despicătură în vârf.

Atunci când era înmuiată în cerneală, despicătura permitea ca o parte din cerneală să fie reținută în capătul stiloului până când acesta era tras pe papirus, predecesorul hârtiei. Papirusul a fost probabil cea mai importantă suprafață pentru scris, până în perioada medievală. A existat o lungă perioadă de tranziție de la papirus la pergament și pergament, care erau mai ieftine de produs.

Stilouri cu pană de gâscă sau lebădă

Penițele din stuf au fost utilizate pe scară largă până la apariția penelului cu pană în anul 600 d.Hr.  Penița era confecționată din pene de gâscă sau, mai rar, de lebădă. Penițele erau mai avantajoase decât cele de stuf, deoarece erau mai compatibile cu hârtia pergament și cu pielea animalelor și puteau forma detalii mai fine și litere mai mici cu vârful lor mai delicat.

Penițele din stuf erau mult mai rigide decât penițele cu pană și își pierdeau foarte repede vârful. Tija peniței era goală, ceea ce înseamnă că atunci când penița era înmuiată în cerneală, oferea perioadă mai lungă de timp de scriere înainte de a fi nevoie de o nouă scufundare.

Stilou cu vârf de oțel – 1828

Odată cu revoluția industrială au apărut noi mașini capabile să producă produse în masă și capacitatea de a ștampila penițe de metal în cantități mari.  Un bărbat pe nume John Mitchell a dezvoltat o modalitate de a produce în masă pene de oțel, iar în 1825 fratele său, William Mitchell, și-a deschis propria afacere de producție de pene de oțel în Birmingham, Anglia.

Aceste penițe aveau avantajul de a fi mai durabile și mai rezistente decât penițele dinaintea lor. De asemenea, erau ieftine și se produceau rapid și în masă, astfel încât au făcut ca pana să devină rapid inutilă.  Acestea puteau fi fabricate în diferite forme și cu diferite lățimi, ceea ce le făcea versatile.

Fiind stilouri cu cerneală, acestea trebuiau în continuare să fie înmuiate în cerneală, la fel ca și penița, dar erau mai puțin costisitoare și mai rezistente.  Adăugarea unei mici găuri lângă partea superioară a fantei a permis o mai mare flexibilitate a peniței pentru un scris mai confortabil și mai lin.

Stiloul fântână – 1827

Stiloul cu peniță a fost alimentat de inconvenientul de a trebui să tot înmuia un stilou în cerneală pentru a o umple. Stiloul fântână a fost inventat de românul Petrache Poenaru și a fost descris de acesta ca fiind o „pană portabilă cu cerneală care se alimentează singură și fără sfârșit”.  Aceasta reține cerneala în interiorul stiloului, iar cerneala trece prin peniță atunci când atinge hârtia.

Din nefericire, designul nu a fost niciodată perfecționat și a avut probleme: tindea să se coaguleze și trebuia să fie reumplută des cu o pipetă. În 1884, Lewis Edson Waterman a dezvoltat un stilou cu trei canale de alimentare cu cerneală care asigura un flux lin de cerneală atunci când se scria și este creditat pe scară largă cu nașterea stiloului „modern”.

Pixul cu bilă – 1888

La mijlocul secolului XX, pixul cu bilă a devenit cel mai durabil și mai utilizat obiect. Acesta a reprezentat un punct de cotitură în istoria stilourilor și este cel pe care îl folosim și astăzi. S-a constatat că era un stilou de scris funcțional care putea fi folosit pe mai multe suprafețe, inclusiv pe hârtie, carton, lemn și chiar sub apă.

Pixul cu bilă a fost legat pentru prima dată de John J. Loud, un inventator american care a primit un brevet în 1888 pentru un mecanism rotativ cu bilă de oțel ținut într-un soclu, dar, din păcate, designul nu avea o curgere lină a cernelii. În anii 1930, un jurnalist maghiar pe nume László Bíró a considerat enervant faptul că cerneala păta hârtia și a ideea de a folosi cerneală cu uscare rapidă cu mecanismul cu bilă rotativă al lui John J Loud pentru a crea primul pix utilizabil.

Acum și pixul și-a pierdut din popularitate în favoarea ipadurilor, tabletelor și a altor dispozitive electronice. Cu toate acestea, va exista întotdeauna un loc în casă pentru un stilou de calitate care să trezească amintiri.

Sursă foto: www.executivepensdirect.com