Tunelul Capra-Bâlea, cel mai lung tunel rutier din România. Povestea ascunde secrete întunecate

Dincolo de frumusețea sa, povestea tunelului ascunde secrete întunecate: un efort uman colosal, mii de soldați expuși unor condiții extreme și un număr de victime mult mai mare decât cel recunoscut oficial. Numele acestora rămâne însă un „secret de stat”.

Lucrările au fost executate aproape integral manual, cu ajutorul dinamitei

Construcția Transfăgărășanului, care include Tunelul Capra-Bâlea, a început în martie 1970 și s-a încheiat oficial în septembrie 1974, după doar 44 de luni de muncă intensă.

Drumul, lung de 151 de kilometri între Cârțișoara (Sibiu) și Bascov (Argeș), a fost realizat cu un progres mediu anual de 25 de kilometri, atingând altitudinea maximă de 2.042 de metri la ieșirea din tunel.

Tunelul în sine, cu o lungime exactă de 887 de metri, o înălțime de 4,4 metri și o lățime de 6 metri, este ventilat natural și iluminat electric, trecând sub vârfurile Iezerul Caprei și Paltinul.

Drumul nu era doar o ambiție turistică, ci un calcul strategic pentru a asigura mobilitatea trupelor în caz de invazie

Lucrările au fost executate aproape integral manual, cu ajutorul dinamitei, un total de 6.520 de tone de explozivi fiind necesari pentru întregul drum, dintre care 20 de tone au fost folosite exclusiv pentru perforarea tunelului de către specialiști ai Trustului de Construcții Hidroenergetice.

Ordinul de construcție a venit direct de la Nicolae Ceaușescu, inspirat de invazia sovietică în Cehoslovacia din 1968, care l-a determinat să caute o rută militară strategică rapidă peste Munții Făgăraș, o zonă considerată până atunci impenetrabilă chiar și pentru călători.

Acest aspect militar, ținut sub tăcere în propaganda oficială, reprezintă unul dintre secretele majore ale proiectului: drumul nu era doar o ambiție turistică sau economică, ci un calcul strategic pentru a asigura mobilitatea trupelor în caz de invazie, având curbe proiectate special pentru trecerea remorcilor de tancuri.

Inaugurarea oficială a avut loc pe 20 septembrie 1974, în prezența lui Ceaușescu, deși lucrările finale, precum asfaltarea, au continuat până în 1980.

Oamenii au muncit la -25 grade Celsius

Munca a implicat mii de soldați, în principal geniști din Regimentul 52 „Geniu” Alba Iulia și Regimentul 1 „Geniu” Râmnicu Vâlcea, sprijiniți de sute de alți militari, constructori civili, țărani și chiar intelectuali obligați să se alăture efortului.

Condițiile au fost infernale: temperaturi de până la minus 25 de grade Celsius, viscole puternice și avalanșe. Soldații lucrau șase zile pe săptămână, cu duminica rezervată întreținerii utilajelor românești.

Hrana era transportată inițial cu telefericul, iar echipamentele grele erau demontate și transportate cu elicopterul pentru reasamblare la Lacul Bâlea. Riscurile erau constante: explozii necontrolate, prăbușiri de stânci și inundații.

Numele victimelor rămân „secret de stat”

Oficial, autoritățile au recunoscut doar 40 de morți, majoritatea soldați tineri striviți sub stânci, căzuți în prăpăstii sau uciși de avalanșe. Însă mărturiile supraviețuitorilor și documentele istorice dezvăluie un bilanț mult mai sumbru: sute de vieți pierdute, ascunse de regimul comunist pentru a menține imaginea de succes a proiectului.

Unul dintre secretele recent scoase la lumină este incidentul din 10-11 mai 1974, când o avalanșă lângă Lacul Bâlea a înghițit șase soldați dintr-un pluton de 30. Trupurile au fost recuperate după trei zile cu ajutorul unui buldozer, dar numele victimelor rămân un „secret de stat” chiar și acum.

Un alt episod ascuns se referă, spun supraviețuitorii, la o inundație pe versantul sudic. Mulți soldați au fost „măturați” atunci sub un pod, trupurile fiind trimise familiilor în sicrie sigilate, fără posibilitatea de identificare, iar incidentul a fost mușamalizat complet.

Sursă foto: sibiu-trips.com

Vrei să critici sau să lauzi ceva? Atunci nu ezita să ne scrii în Comentarii! Exprimă opinia într-un limbaj civilizat!