Simona Ionescu / Redactor Șef
Slăbit de boală, cu trupul aproape distrus de suferință, pianistul român Dinu Lipatti a urcat pe scenă pentru ultimul recital din viața sa, deși medicii îl avertizaseră că efortul îi putea fi fatal.
Ceea ce a urmat avea să fie considerat unul dintre cele mai emoționante și tragice momente din istoria muzicii clasice. A fost un concert întrerupt de prăbușirea fizică a artistului și încheiat cu o rugăciune muzicală cântată ca un adio către lume.
În acea seară, sala Parlamentului din Besançon nu a asistat doar la un recital. A asistat la lupta unui om împotriva propriului trup, purtată până la ultima suflare.
Născut la București, în 1917, Dinu Lipatti era deja considerat unul dintre cei mai mari pianiști ai secolului XX. Perfecționist obsesiv, admirat de personalități precum Alfred Cortot și George Enescu, artistul român impresionase Europa prin sensibilitatea și claritatea interpretărilor sale.
Însă în anii ’40, cariera sa strălucitoare a fost umbrită de diagnosticul devastator de limfom Hodgkin, o formă agresivă de cancer al sistemului limfatic. Boala i-a consumat lent energia, iar spre finalul vieții starea lui devenise critică.
Tratamentele experimentale cu cortizon, extrem de rare și costisitoare la acea vreme, îi ofereau doar scurte perioade de ameliorare. Prieteni celebri precum Yehudi Menuhin și Igor Stravinsky au contribuit financiar pentru ca pianistul să poată continua tratamentul.
Medicii elvețieni îi recomandaseră ferm să nu mai concerteze. Pentru Lipatti însă, renunțarea la muzică era imposibilă.
În septembrie 1950, deși abia se mai putea ține pe picioare, pianistul a decis să onoreze invitația la Festivalul Internațional de la Besançon, în Franța. Soția sa, Madeleine Lipatti, îl susținea fizic în deplasări, iar martorii vremii vorbeau despre un om aproape spectral, epuizat și slăbit dramatic de boală.
Programul ales era însă de o dificultate uriașă: Bach, Mozart, Schubert și integrala valsurilor lui Frédéric Chopin. Chiar și pentru un pianist aflat în plenitudinea forțelor, recitalul ar fi fost o provocare enormă.
Cu toate acestea, în clipa în care s-a așezat la pian, ceva aproape inexplicabil s-a produs. Publicul a rămas uluit de puritatea sunetului și de intensitatea emoțională a interpretării. Criticii aveau să vorbească ulterior despre o interpretare „dincolo de condiția umană”.
Prima parte a recitalului a trecut aproape miraculos. Bach și Mozart au fost interpretate cu o limpezime impresionantă, urmate de impromptu-urile lui Schubert (compoziție muzicală instrumentală (pentru pian) cu caracter de improvizație și de obicei lirică). Apoi au început valsurile lui Chopin, prin paisprezece miniaturi care necesitau nu doar tehnică impecabilă, ci și o rezistență fizică uriașă.
Lipatti a continuat să cânte în ciuda epuizării evidente. Înregistrarea realizată de radiodifuziunea franceză păstrează și astăzi tensiunea acelei seri. Publicul știa că asistă la ceva irepetabil.
Dinu Lipatti a fost la un pas de moarte pe scenă. A cântat până nu a mai putut
La penultimul vals însă, organismul pianistului a cedat. Slăbit, lipsit de aer și incapabil să mai continue, Lipatti s-a oprit și a părăsit scena. Sala a rămas complet mută. Nu s-au auzit aplauze, șoapte sau mișcări. Martorii au descris ulterior acea tăcere ca pe o adevărată veghe colectivă.
În culise, medicii încercau să îl stabilizeze cu injecții.
Câteva minute mai târziu, într-un gest care avea să intre în istoria muzicii, Dinu Lipatti s-a întors pe scenă. Întoarcerea care a transformat concertul într-o legendă.
Nu mai avea puterea necesară pentru ultimul vals de Chopin. În schimb, s-a așezat tăcut la pian și a început să interpreteze coralul lui Bach „Jesu, Joy of Man’s Desiring”, în transcripția realizată de Myra Hess, aceeași piesă cu care își începuse cariera artistică.
Momentul a căpătat o dimensiune aproape mistică. Nu mai părea un simplu bis oferit publicului, ci o rugăciune de rămas-bun.
Criticii și istoricii muzicii consideră și astăzi acel final drept unul dintre cele mai tulburătoare episoade din istoria concertistică a secolului XX.
După recitalul de la Besançon, pianistul nu a mai susținut niciun concert public. A murit la Geneva pe 2 decembrie 1950, la doar 33 de ani.
Înregistrarea acelui ultim recital, redescoperită ulterior în arhivele Radiodifuziunii Franceze, a devenit una dintre cele mai prețuite mărturii sonore din istoria muzicii clasice. Pentru mulți melomani, ea nu documentează doar un concert, ci momentul în care un artist a ales să transforme propria suferință într-o ultimă formă de frumusețe absolută.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
