Singura întâlnire dintre Eminescu și regina Elisabeta a fost un duel al orgoliilor

La replicile reginei „uiți că vorbești cu regina României?”, Eminescu ar fi răspuns calm: „da, dar nu cu regina poeziei”.

Inițiativa literară

Regina Elisabeta, semnând sub pseudonimul „Carmen Sylva”, scria poezii traduse apoi în Germania. În 1878 a publicat un poem pastoral numit „Vârful cu dor” (sub anagramă F. de Laroc), pe care l‑a rugat pe Eminescu să îl traducă. Poetul nu a apreciat poezia și i-a sugerat reginei să nu o publice în forma propusă.

Întâlnirea de la Palatul Cotroceni

Întâlnirea dintre cei doi a avut loc pe 30 octombrie 1882, fiind intermediată de Titu Maiorescu.

Regina a notat în jurnalul ei descrieri detaliate ale prezenței poetului:

„Eminescu ne apărea neliniștit și răvășit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred și Faust, de chipurile palide și răvășite ale marilor romantici. Avea pe chip acel vag surâs crispat și copilăresc ce se zărește pe portretul lui Shelly. […] Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoșteam îndeajuns Moldova lui natală.

Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri. […] A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feței redau oboseala unei tinereți trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi și înghețate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoțiile. Mi-am dat seama foarte bine că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceașca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare. 

În toată viața mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuși, nici a celui inspirat, nici a celui blestemat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiștiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răgușită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălțat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci», a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei țări s-a înălțat, spre cinstea ei, până la regele poeziei românești”. 

Chipul poetului

Regina a remarcat trăsături care trădează o viață dură și introspectivă. Față sa obosită era una tipică unui suflet „trăit fără bucurie”, degete lungi și reci, obraji brăzdați de riduri albăstrii, gură expresivă cu buze fine, arătând emoțiile interioare, iar vocea era una răgușită dar duioasă, comparabilă cu trilul turturelelor în toamnă.

Replica memorabilă

Când regina l‑a întrebat cu delicatețe „ce părere ai?”, poetul și‑a exprimat sincer opinia că poezia nu merită publicată în forma prezentată. Acest răspuns i-ar fi părut ofensa­l reginei, care a replicat: „Uiți că vorbești cu regina României?”. Eminescu, neclintit, ar fi răspuns calm: „Da, dar nu cu regina poeziei!” .