Ultimele smochine din grădina Ancăi Parghel. De atunci au trecut 16 ani

Anca Parghel m-a primit într-o rochie roșie ca focul, confecționată de ea dintr-o bucată de material, la care a asortat o pereche de cercei, ca două cireșe. La plecare, înainte să ies din curte m-a oprit. A rupt din pom două smochine și mi le-a pus în palmă. De atunci, n-am mai gustat niciodată din aceste fructe.

Anca Parghel: „Decât găină toată viața, mai bine vultur o zi”

M-a așteptat în ușă, cu brațele deschise, ca și cum m-ar fi cunoscut de o viață și mi-a adus la cunoștință motto-ul după care s-a ghidat totdeauna: „decât găină toată viața, mai bine vultur o zi”.

Deși era foarte bolnavă, n-a dat nici cel mai mic semn că ar suferi de ceva. S-a tolănit în pat și și-a spus povestea vieții. O viață pe care a iubit-o nespus și pe care n-ar fi vrut să o părăsească niciodată.

„Doctorii mi-au spus că sunt făcută din săbii japoneze”, mi-amintesc că a repetat de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să se convingă singură că nimic din ce e rău nu i se întâmpla nici ei, nici copiilor săi. „Iubiții mei”, așa cum le-a spus totdeauna celor doi băieți.

Crăciunul pe care nu l-a uitat niciodată

Pentru că urma să se apropie Crăciunul, am rugat-o să-mi vorbească despre cel mai frumoasă Naștere a Domnului din viața ei. S-a bucurat ca un copil, spunându-mi că niciodată nu a uitat primul cadou pe care l-a primit de Crăciun: un set de cameră pentru păpuși „cu mogâldețe înăuntru”.

Și-a amintit și de „specialitatea” ei: aceea de a merge singură la colindat în sat. Mândră de vocea pe care i-a dat-o Dumnezeu, le aducea lacrimi în ochi vecinilor când le cânta colinde, iar aceștia o recompensau cu 1 leu. Bani pe care nu-i cheltuia, ci la finalul zilei îi punea în pat, doar ca să le audă „clinchetul”.

Cosmeticiană, coafeză, croitoreasă

Deși avea un ten perfect, nu a călcat niciodată într-un salon de cosmetică, pentru că nu i-a plăcut să piardă timp și bani. Hainele și le făcea singură, iar dacă o rochiță sau un pantalon se rupea, în locul acela făcea o broderie simpatică.

Pictoriță hărăzită de Dumnezeu, făcea reproduceri fantastice după Grigorescu sau Luchian, știa că are multe lucruri de făcut în viață, dar refuza să-și facă planuri. Femeia a cărei voce reușea să lege cerul de pământ nu vroia să-și dea inima niciunui bărbat.

Știa că atunci se va pierde pe sine și va trăi doar pentru el. Experiența pe care o trăise i-a fost de ajuns. Dar, undeva, în sufletul ei, exista o speranță că își va întâlni jumătatea. „Dacă Dumnezeu va decide…”.

De sus, din Ceruri, își îndrumă și acum „geniile”

@parintzelu

♬ Brasil – Tom Boxer & Anca Parghel & Fly Project

Ancăi Parghel nu i-a fost niciodată frică de moarte. Cum să te sperii că pleci la Domnul, Dumnezeul tău, pe care îl iubești din tot sufletul și din toată ființa ta?, mi-a spus atunci.

O durea însă să știe că-și va lăsa singuri băieții, „geniile” ei, pe care i-a crescut ca pe frați și iubiți deopotrivă. În dialogul nostru, Anca mi-a vorbit de cât de mult a învățat să-și ierte semenii, să-i înțeleagă și să-i ajute într-o lume plină de atât de multă durere.

Și m-a învățat că mai presus de tot și toate, rămâne iubirea. La finalul întrevederii, înainte de a ieși din grădina sa, care semăna cu cea a Raiului, mi-a rupt din pom două smochine. De atunci, n-am putut să mai gust din aceste fructe… După două luni, am aflat că Anca s-a stins. La fel de demnă așa cum a trăit. Au trecut 16 ani…