Anul acesta a împlinit 77 de ani și trebuia să fie încă un număr important în istoria vieții sale. O viață care întrece orice scenariu de Hollywood. Greu putem identifica un actor pe plan național sau internațional care să reușească, vreodată, să-l portretizeze pe Nicu Covaci în toate etapele vieții lui, așa cum a fost, un super erou rock. Nicu Covaci, liderul legendarei trupe Phoenix este o legendă. Și rămâne așa, măcar pentru unii dintre noi.
77 nu a fost cu noroc pentru el. Sau, poate că nu putem înțelege cum e scris destinul unui om. Anul acesta a fost cel în care Nicu Covaci s-a îmbolnăvit. Medicii au făcut tot posibilul. Operația pe creier a fost realizată de cel mai cunoscut specialist neurochirurg din Timișoara. Au urmat luni de speranță, apoi luni de chin. În final, inevitabilul s-a produs. Dumnezeu să te odihnească, Nicu Covaci!
Înainte de a se alătura numelui său cel mai greu diagnostic, Nicu Covaci a fost subiect de presă. Nu cum și-ar fi dorit și nu cum ne-am fi dorit. Așa cum i s-a mai întâmplat de-a lungul vieții, a avut parte de o nedreptate flagrantă.
Lui Nicu Covaci i s-a refuzat intrarea în Uniunea Compozitorilor
Sigur vă amintiți versurile unuia din hiturile lansate de Phoenix în 2000. „Dar daţi-mi viaţa ‘napoi / Ce-am risipit pentru voi / Uitând de dor şi nevoi, ani de pribegie / Înc-o mie, mult n-a mai rămas”. Ca așa a fost. Artist de legendă, în cel mai propriu sens, lui Nicu Covaci i s-a refuzat, anul trecut, intrarea în Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR). Un gest de-a dreptul ridicol.
Autor a peste 200 de piese, fondatorul singurei formații care merită pe deplin calificativul „legendară”, Nicu Covaci pare că nu a fost destul de bun pentru cei din conducerea UCMR. Pur și simplu nu s-a ridicat la nivelul lor. În loc să îl cheme, de când a revenit în România, după Revoluție, să devină măcar membru onorific al Uniunii, aceștia l-au pus să dea examen. În fața unui artist de un asemenea calibru poate exista o jignire mai mare?
Apoi, pentru ca aberația să fie completă, l-au notat sub prag pentru piesa compusă. Întreaga poveste pare desprinsă dintr-un scenariu de film teribil de prost. Ani zile, Nicu Covaci s-a judecat cu UCMR, cu Centrul Național al Cinematografiei și cu casa de discuri Electrecord pentru drepturile de autor ale pieselor sale și ale formației Phoenix, drepturi ce i se cuveneau pentru melodiile compuse și folosite în spațiul public.
Phoenix, o gură de oxigen în atmosfera gri comunistă
Nicolae Covaciu conform actelor de stare civilă, s-a întors în România abia după ce Nicolae Ceaușescu a dispărut. Cum arătam, membrii trupei Phoenix fugiseră din țară în 1977 și, de atunci, s-au risipit prin lume. La primele concerte după 1989, Nicu Covaci a fost surprins să vadă un public foarte tânăr care cânta odată cu el.
Cuvânt cu cuvânt. Tinerii aceia știau piesele de la părinții și bunicii lor. Asta pentru că așa au crescut. Familiile lor trăiseră în comunism, iar în comunism erau puține bucurii. Phoenix a fost o bucurie consistentă. O gură de oxigen în atmosfera gri, sufocantă, plină de restricții anormale.
În anii 1960 – 1970, au apărut deodată niște tineri pletoși, îmbrăcați într-un mix neconvențional de haine hippie și port tradițional românesc, care cântau niște piese care te ridicau în picioare.
La începutul anilor ’60, împreună cu un coleg de scoală, Kamocsa (Camo) Bela, Nicu Covaci a creat o formație de chitariști, Sfinții, nume pe care l-au păstrat până în 1964. Phoenix a cântat în primii ani în săli studențești şi în cluburi din Timișoara, cover-uri de la Beatles, Rolling Stones, Monkees sau Animals. Pentru epoca aceea, și pentru ceea ce ei au generat, erau toate aceste trupe la un loc, în România.
1965. Nicu Covaci a devenit star
În anii ’70, muzicienii care apăreau pe scenă erau statici, cu microfonul în mână, îmbrăcați la costum, „tunși – rași – frezați”. Nimeni nu credea că tinerii pletoși din Timișoara, care prin felul în care arătau sfidau frontal sistemul, vor ajunge niște celebrități. Au ajuns. Căci nimeni nu se putea opune energiei pe care o declanșau când începeau să cânte. Trupa a început să fie invitată pentru concerte la București, apoi în emisiuni de televiziune, devenind cunoscută în toată ţara.
După primul concert în Capitală, în anul 1965, la IATC, Cornel Chiriac (n.r. – fost jurnalist român, realizator de emisiuni radio, producător de formații muzicale, publicist și toboșar de jazz) a invitat formaţia să înregistreze la Radio România.
Atunci Phoenix a înregistrat piese ca „Ştiu că mă iubeşti şi tu”, prelucrările folclorice „Dunăre, Dunăre” şi „Bun e vinul ghiurghiuliu”. Tot atunci, membrii formaţiei au început colaborarea cu textierul Victor Cârcu, care a scris versurile primelor hituri ale trupei: „Vremuri”, „Şi totuşi ca voi sunt”, „Nebunul”, „Floarea stâncilor”. Înregistrate pe două EP-uri, la Electrecord, au avut un succes neașteptat. Întreg tirajul s-a epuizat rapid. Nicu Covaci avea 21 de ani și devine un star.
Și-a cunoscut tatăl abia la 11 ani, când acesta a fost eliberat de comuniști
Nicu Covaci s-a născut pe 19 aprilie 1947 la Timișoara. Mama lui, Tamara, era croitoreasă și l-a crescut singură. Încarcerat de comuniști ca deținut politic, tatăl a ieșit din închisoare abia când fiul lui împlinise 11 ani. De mic, Nicu Covaci a fost atras de arte. De mai multe arte.
A început din copilărie să studieze pianul, acordeonul, dar şi limbile străine. Apoi a învăţat să cânte la muzicuţă şi a luat lecţii de chitară. A mers la Liceul de Arte Plastice şi, ulterior, a absolvit Institutul de Arte Plastice din Timişoara. Abia după anul 2000 a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Altfel, în Germania și Spania, acolo unde a trăit după plecarea sa epică din România, a îmbogățit cu opere de artă murală edificii importante, a avut expoziții numeroase și a fost un artist vizual bine cotat.
Trupa pe care a fondat-o, Phoenix, rămâne un fenomen în muzica românească. În anii aceia, toți tinerii români din epocă voiau să fie precum pletoșii care cântau piese rock cu influențe folk. Se îmbrăcau ca și Phoenix, știau versurile pieselor pe de rost. Se identificau cu formația.
Tânărul băimărean Sorin Moraru este acum timișorean, de zeci de ani. A decis să se mute fascinat de Phoenix. Timișoara devenise, datorită lui Nicu Covaci și formației lui, o „Mecca” a libertății, un loc în care voiai să fii. Când a decis să plece de acasă și să meargă la școală în alt oraș prima și singura opțiune a fost Timișoara. Voia să trăiască în orașul în care era Phoenix.
După emigrarea lui Moni Bordeianu, în toamna anului 1970, Nicu Covaci i-a cooptat în formaţie pe Cornel Liuba (tobe), Kovacs (Zoli) Zoltan (bass) şi pe Laurenţiu Butoi (oboi, flaut). În aceeași perioadă în trupă a intrat și Valeriu Sepi (percuție – a cântat pe instrumente construite de el, capre din lemn sau tobe din piele de vițel, de unde s-a ales cu supranumele „căprarul din Phoenix”).
În repertoriul formaţiei au apărut piese ca „Dorinţa”, „Aminteşte-ţi”, „Niciodată”, „Ochi de ţigan”. Formaţia a participat la a doua ediţie a Festivalului Club A, în 1971, unde a obţinut mai multe premii individuale pentru interpretare. După puţin timp, a fost cooptat și Mircea Baniciu, ca solist. Au urmat câțiva ani buni, apoi comuniștii au decis că fenomenul Phoenix pune în pericol sistemul. Erau prea mult pentru ideologia impusă cu forța.
Comuniștii i-au dat pașaport și un bilet „one way” spre Amsterdam
În anul 1974 trupa a fost interzisă de regimul comunist. Practic, toate instituțiile de artă din România au primit un document oficial (n.r. – o circulară) prin care erau notificate că li se interzice să colaboreze cu Phoenix. Practic, formația nu mai putea concerta. Acesta a fost și momentul în care ideea plecării dintr-o Românie în care devenea, pe zice ce trece, imposibil să te exprimi, a devenit singura validă pentru niște tineri care nu puteau să trăiască decât liber.
Încă doi ani timișorenii au cântat ilegal. Miliția îi avea în vizor. Riscau pușcăria. În 1976, Nicu Covaci le-a spus colegilor de trupă că nu mai putea continua așa și că era decis să plece din țară.
„Am renunțat la cetățenie… am făcut un scandal îngrozitor. Am renunțat la cetățenia română. Am spus: Dar eu nu sunt român! Dacă așa vă purtați cu oamenii de artă, eu nu mai vreau să fiu român! Și după scurt timp am primit un pașaport – „one-way ticket”. Scria doar „valabil 30 de zile” și un singur cuvânt, Amsterdam. Am plecat”, povestea Nicu Covaci. Pentru că nu au reușit să îl reducă la tăcere, în final, ca să scape de el, deoarece deranja prea tare sistemul, comuniștii i-au permis să plece.
Restul trupei Phoenix, scoasă din țară în boxele Marshal
Peste doi ani, în 1978, Nicu Covaci i-a scos din țară pe o parte din membrii trupei Phoenix în boxele audio Marshall, care, oficial, erau trimise în Germania firmei producătoare, pentru modificări necesare în vederea concertelor. Mulți dintre cei plecați au rămas în străinătate și după căderea comunismului. Valeriu Sepi a ajuns în Germania, apoi în Cambodia și în final a trăit o viață în Singapore, unde a activat ca arhitect. După Olanda, Nicu Covaci a ajuns în Germania și mai apoi în Spania.
Absolvent al Facultății de Arte Plastice de la Timișoara Nicu Covaci s-a consacrat ca artist plastic în străinătate. La Osnabruck, în Germania, a pictat și a predat. Acolo are expusă o pictură pe pânză lungă de 46 de metri, „Gladiator 2000”, care a fost, multă vreme, cea mai mare pictură pe pânză din lume.
După Revoluție a continuat cu succes activitatea trupei înființate cu zeci de ani în urmă. A reunit „vechea gașcă”, a adus oameni noi și valoroși. Concertele Phoenix au rămas un fenomen pentru ceea ce reprezintă scena rock românească. A crezut că s-au schimbat multe în România.
În 2014, acesta povestea că s-a reapucat de pictură lucrând la o serie de 10 lucrări cu jucători de polo călare. În același an, echipa lui a început demersurile pentru intrarea artistului în rândul Uniunii Artiștilor Plastici.
Mama lui Nicu Covaci, ucisă de doi bărbați, după revoluție
Ultimii 32 de ani Nicu Covaci a trăit cu un mare regret, convins că mama sa a fost victima celor care au vrut să se răzbune pe el într-un moment în care se aștepta mai puțin.
Mama lui Nicu Covaci a fost victima unei crime teribile în anul 1992. Ea a fost ucisă cu 25 de lovituri de cuțit de doi bărbați, culmea, străini de Timișoara, din Mureș, Sandor Carol și Ruszi Zoltan, care au apoi i-au incendiat casa. Nu s-au putut stabili urmele unui jaf. Un motiv în plus pentru artist să considere că uciderea celei care i-a dat viață era un gest adresat lui.
Abia după șase ani bărbații au fost arestați, fiind condamnați pentru omor deosebit de grav și distrugere prin incendiere. Sandor Carol a fost condamnat la 18 ani de închisoare, iar Ruszi Zoltan a primit o sentință cu un an în plus. În 2013, unul din criminali a părăsit penitenciarul după 15 ani de detenție și tot ce a avut de comentat a fost că regretă anii de pușcărie. Patru ani mai târziu, Nicu Covaci a vorbit prima dată public despre mama sa. A mărturisit că îl doare profund faptul că ea a plătit pentru greșelile sale.
„Suntem în Timișoara, / În orașu-n care ne-am născut”
Anul acesta, în februarie, a murit Moni Bordeianu, primul solist al trupei Phoenix. Odată cu Nicu Covaci nu doar se stinge o legendă. Ceilalți veterani ai legendarei formații sunt, și ei, trecuți bine de șapte decenii de viață. Rămân regrete. „Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat, / Anii au trecut în zbor și lumea le-a uitat” ( n.r. – „Vremuri”). Oamenii uită Phoenix.
Când intră în contact cu muzica Phoenix, tinerii de azi sunt surprinși cât de cool erau acei muzicieni (care azi nu mai sunt deloc în trend). Le simt avangardismul și forța.
„Cu pantaloni strâmți, / Pleata pe umeri, / Urcă-n tramvai hatmanul” – sunt doar niște versuri. Dacă le asculți cu sufletul, îi vezi: Nicu, Moni, Sepi, alții care au fost parte din poveste. Sexy, asumați, curajoși, cu priză la public, niște golani artiști, cu nasturii descheiați la cămașa lejeră, siguri pe ei, care au înfruntat sistemul, care au avut ceva de spus și au spus. Personaje puternice care puteau fi exemplu celor de azi.
Tineri cu coloană vertebrală de la care generațiile de azi aveau multe de învățat. „Nu pot să cred, / Suntem în Timișoara, / În orașu-n care ne-am născut”, asta mai cântă într-una din cele mai iubite piese, „Timișoara”, pe versurile lui Șerban Foarță. Nicu Covaci nu a renunțat toată viața lui la plete și la pantalonii strâmți.
Strălucirea unui simbol ca Phoenix nu și-a găsit locul în ideea Timișoarei Capitală Europeană a Culturii, „Luminează orașul prin tine!”.
Phoenix erau Europeni, cu majusculă, când românii nici nu se imaginau în paradigma unei uniuni continentale. Au fost „mai europeni decât europenii”, cum spunea cineva. Când a apărut, în anii 1960, Phoenix a luminat orașul prin membrii săi. Au luminat tot, oameni, oraș, întreaga țară. Au spart griul.
Este un regret care nu mai poate fi surmontat. În tot anul 2023, noi nu am avut prezența de spirit sau viziunea să gândim un proiect care să aibă în centrul lui formația ce a luminat într-o perioadă în care nu era „lumină”, care să „traducă” pentru generațiile actuale tot ceea ce a însemnat Phoenix în muzica, istoria, cultura și viața românească. „Fie să renască!”.
Dumnezeu să-l odihnească pe Nicu Covaci! Va rămâne în memoria noastră, a românilor de pretutindeni!
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
