Cartier din București dispărut sub apă. Povestea Lacului Morii și a deciziilor luate peste noapte

Proiectul ,,Lacul Morii” a presupus transformarea radicală a reliefului și comunităților locale, unde sute de case, o biserică seculară și un cimitir au fost desființate pentru a face loc acestui vast baraj de pe râul Dâmbovița. 

Un proiect de amploare

Lacul Morii, cunoscut și în trecut ca Lacul Ciurel sau Lacul Dâmbovița, nu a existat decât din 1986, fiind o lucrare concepută în perioada de final a epocii Ceaușescu. În vara lui 1985 au început lucrările, iar pe 21 august 1986 poarta barajului Ciurel a fost închisă, permițând acumularea apelor Dâmboviței și formarea lacului. 

Scopul oficial al lucrării a fost simplu: protecția împotriva inundațiilor și reglarea debitelor apelor pe parcursul traversării capitalei. Lacul avea să ofere și apă potabilă, apă pentru irigații și apă pentru consum industrial. 

Transformarea abruptă a unui cartier istoric

Zona pe care astăzi o știm ca Lacul Morii era înainte o luncă naturală a Dâmboviței, cu locuințe și comunități străvechi. Pentru realizarea lacului peste 400 de case au fost demolate, locuitorii fiind mutați în blocuri de locuințe, biserica Sfântul Nicolae, construită încă din secolul al XVI-lea (1564), a fost dărâmată pentru a face loc digului și zonei inundabile, iar Cimitirul Crângași, ce adăpostea morminte locale, inclusiv din perioade istorice, a fost desființat, iar rămășițele umane mutate în alte cimitire, în timp ce o parte dintre oseminte au rămas îngropate sub lac. 

În total, s-a ridicat o barieră de pământ și beton de până la 15 metri înălțime, cu diguri lungi de kilometri, creând un lac de 246 de hectare și circa 15 milioane de metri pătrați capacitate. 

Lunca Dâmboviței înainte de beton și diguri

Realizarea Lacului Morii nu a însemnat doar o lucrare inginerească, ci și o schimbare urbană majoră. Locuitorii zonelor afectate au fost relocați în blocurile noi construite, o practică comună în planurile de sistematizare urbană ceaușiste. Procesul a avut consecințe puternice asupra comunităților locale, fiind însoțit de controverse și legende urbane legate de vechiul cimitir și rămășițele îngropate. 

Cartierul care a dispărut

De-a lungul timpului, zona Lacului Morii a fost înconjurată de o aură aparte, care a alimentat numeroase povești și interpretări. Locul pe care astăzi îl numim Lacul Morii are o poveste mai puțin confortabilă decât valurile sale line de suprafață. Înainte de amenajarea din anii 1980, aici funcționau un cimitir important al comunităţii Crângaşi, precum și biserica Sfântul Nicolae, construită în 1564 și folosită timp de secole de locuitorii zonei. Pentru construcția lacului, ambele au fost demolate, iar rămășițele umane trebuiau mutate în alte cimitire, un proces organizat în grabă, cu termene foarte scurte, ceea ce a făcut relocarea incompletă în unele cazuri. 

Pe fondul acestor transformări, dar și al unor relatări locale despre descoperiri întâmplătoare de fragmente rămase nemutate sau despre sunete neobișnuite în zona apei, lacul a căpătat, în imaginarul bucureștenilor, supranumele „Lacul Morții” sau „Lacul sufletelor pierdute”. Aceste denumiri provin mai degrabă din legende urbane și povești populare, alimentate de memoria colectivă a comunității, decât din dovezi istorice sau științifice directe. 

Astfel, în loc să vorbim de „oseminte care plutesc” sau de „corpuri”, istoria și relatările locale sugerează mai degrabă imagini simbolice, povești transmise oral care reflectă cum a fost percepută de unii transformarea brutală a locului și pierderea unor repere istorice vii. Aceste relatări au supraviețuit în folclorul urban, dar nu sunt confirmate ca evenimente documentate. 

Nu este lipsit de ironie faptul că, în ultimii ani, un festival de Halloween a fost organizat chiar pe malurile Lacului Morii. Pentru unii participanți, alegerea locului pare să se potrivească cu poveștile care circulă de mult timp despre zonă, istorii nespuse complet, transformări făcute în grabă și o memorie care pare să refuze să dispară. Fără dovezi concrete, dar cu suficiente coincidențe cât să stârnească imaginația, lacul continuă să fie perceput de unii drept un spațiu cu o atmosferă aparte, pe care nu puțini îl descriu, în șoaptă, ca fiind „bântuit”.

De la infrastructură utilitară la promisiunea unui spațiu de agrement

Gândit inițial ca o lucrare strict funcțională, Lacul Morii a devenit, în timp, unul dintre reperele urbane ale vestului Bucureștiului, frecventat pentru plimbări, activități sportive și momente de relaxare. În ultimii ani, autoritățile au readus în discuție ideea valorificării zonei prin amenajări moderne: promenadă, spații verzi, zone dedicate sporturilor nautice și facilități pentru petrecerea timpului liber. Rămâne de văzut în ce măsură aceste planuri vor reuși să depășească stadiul de proiect și să se materializeze într-un mod coerent și durabil, care să respecte specificul locului.

În partea de nord a lacului se află „Insula Îngerilor”, de fapt o peninsulă cu o suprafață de aproximativ 32.000 metri pătrați , legată de malul lacului printr-un istm îngust de pământ. În 2011, câțiva voluntari au plantat aici 475 copaci.

Moara Ciurel

Denumirea Lacului Morii își are originea într-un reper dispărut al zonei, anume moara de apă Ciurel, amplasată odinioară pe malul Dâmboviței, în apropierea actualului baraj. Moara deservea comunitățile locale prin măcinarea cerealelor și a devenit un punct de referință care a dat numele întregii zone, mult înainte de marile transformări ale epocii comuniste.

Lacul Morii concentrează în același peisaj straturi succesive de istorie urbană, de la lunca naturală a Dâmboviței și așezările tradiționale, la intervenția brutală a sistematizării comuniste și, mai recent, la tentativa de redefinire ca spațiu de recreere urbană, un proces aflat încă între intenție și realitate.