Autocunoaşterea şi împăcarea cu sinele.
Neicusorule…..
Frăţioare….
Câtă profunzime, maică măiculiţă….
Ele, divele, deși au de toate, dar de toate, au realizat căci, cum ar veni, totul e efemer, căsuţa şi maşinuţa şi rochiţele şi pantofiorii, chiar şi iubi, nimic nu contează dacă tu, divă, nu te cunoşti şi nu te accepţi pe tine, aşa cum eşti tu, cu rele (mai puţine, desigur) şi cu bune.
Şi vă daţi seama că desi toaaaată lumea le invidiază, căci ele “e” deasupra muritorilor, ele plutesc, nu păşesc, ele sunt, de fapt, profunde şi triste pentru că, deşi există doar pentru a ne bucura nouă, prostimii, sufleţelele meschine, ele “e” cuprinse de o tristeţe inexorabilă şi metafizică ce porneşte de la eşecul ultimei proceduri care, iată, un pic le-a modificat trăsăturile, aşa încât ele, divele, au realizat că mai bine să fii mai puţin splendidă, aşa, mai pă naturel, dar profundă, decât frumoasă foc şi proastă.