Fetița Zurli, despre amintirea care îi face pielea de găină. A fost cel mai greu moment al vieții

Când se gândește la gimnastică și la tatăl său, plecat mult prea devreme în lumea celor drepți, i se face pielea de găină. Invitată în podcastul lui Adrian Artene, Fetița Zurli și-a deschis sufletul mai mult ca niciodată și a povestit despre cele mai grele amintiri. 

„Mama, din păcate, a fost o persoană care nu a știut să îmbrățișeze”

Ani buni în care a fost pe scena cu prietenii din Gașca Zurli, Fetița Zurli îi îmbrățișa pe toți și le trimitea mereu pupici cu sclipici. În viața personală însă, artista n-a avut parte de îmbrățișările mamei, spune Vero Căliman.

„Mama, din păcate, a fost o persoană care nu a știut să îmbrățișeze, a început să învețe odată cu mine.

Îmbrățișări primeam de la sora mea, cu 11 ani mai mare. Ea era mult mai deschisă în a-și arăta afecțiunea. Din fericire, după ce am făcut ce am făcut am rămas conectată cu fetița din mine și dacă nu era așa, nu ajungea să fie cea mai iubită. Chiar și după ce povestea s-a terminată, rămân foarte conectată cu copilul din interior și în fiecare situație, dimineață, seară, încerc să pun un strop de joacă”, s-a destăinuit Vero Căliman.

Primele spectacole, în autobuz

De când se știe pe lume, Fetița Zurli a vrut să fie în centrul atenției, iar primele spectacole le-a dat, în autobuz, în fața călătorilor.

„Mama tot timpul îmi spunea: Tu când erai în fața unei mulțimi, ți se lumina fața, erai o bucurie, nu mai puteam să te opresc. Mă făceai de râs. Bine, exagerează…

Atunci când mergeam cu autobuzul la bunici la țară, un drum de aproximativ 20 de minute, mă ridicam în picioare și începeam să turui toate poeziile și toate cântecele pe care le știam. Și mai știu că mă supăram foarte tare atunci când nu puteam să merg la grădiniță. Aici, eram diferită față de ceilalți copii”, susține artista.

Gimnastica, primul vis

La doar șase ani și jumătate a plecat la Deva, unde avea să-și îndeplinească primul vis: gimnastica. „Mi se face pielea de găină de fiecare dată când îmi amintesc. A fost atât de intens în copilul din mine dorința de a face gimnastică. Iubirea pe care o simțeam pentru sportul ăsta… rămâne prima dragoste. (…)

Pe Simona Amânar, Maria Olaru le vedeam pe holuri, erau mai mari și spuneam că vreau să fiu ca ele. Ele se antrenau în altă parte, plecau mai mult în cantonamente”, a mai spus Vero. Deși era multă disciplină și la fel de multă muncă, dorința de a face gimnastică era atât de mare că nu simțea.

„Aveam antrenamente în fiecare zi câte două ore, dar nu pot să zic că erau istovitoare, erau adaptate grupelor de vârstă. Acum, uitându-mă în urmă, la copiii de azi, nu-imi imaginez cum ar putea să locuiască la 500  de metri, singure, departe de casă. Mi se pare crunt”, a continuat artista.

Părinții veneau o singură dată pe lună să-i viziteze

Pe lângă antrenamente, părinții veneau la internat să o vadă pe Vero o singură dată pe lună. „Când a venit mama prima dată am început să o bat și să țin la ea și i-am spus: Nu pot să cred, m-ai lăsat șapte ani aici, ai uitat de mine, nu mai sunt copilul tău. Pentru că era și un soi de suferință. (…)

Pe de altă parte însă,  trăiam visul unui copil. Eram 10-15 fete într-o cameră, feicare cu patul ei, ne jucam, ne spălam singure. Țin minte, am amintiri din baie cum stăteam toate aliniate și ne spălam gulerele. La șase ani și jumătate, șapte ani…”, și-a amintit Fetița Zurli.

„Este una dintre cele mai dureroase amintiri din copilăria mea”

La câteva luni după ce și-a pierdut tatăl, Vero Căliman a avut parte de o altă palmă: mama sa a decis să o retragă de la gimnastică. A fost o durere pe care și acum artista o mai simte în suflet. „A fost extrem de dureros. După moartea tatălui, cred că asta a fost… a venit la câteva luni când a trebuit să renunț la gimnastică.

Este una dintre cele mai dureroase amintiri din copilăria mea. Mi-amintesc că a sunat mama și a spus: Gata, de săptămâna viitoare te întorci acasă, vin să te iau”, a declarat Fetița Zurli. La auzul acestor vorbe a făcut o plâns atât de mult încât „doamnele îngrijitoare nu m-au mai trimis în cameră, m-au lăsat să dorm cu ele. După ce m-am întors, am renunțat definitiv la gimnastică”.