Ion Iliescu, produsul unei copilării marcate de lipsuri și ideologie. O fotografie rară cu tatăl lui

Moartea lui Ion Iliescu marchează încheierea unei epoci tensionate, în care promisiunile democratice s-au ciocnit cu reminiscențele dureroase ale regimului comunist. De la Revoluția din 1989 și până la Mineriade, de la alegeri câștigate cu 85% până la tăcerea din dosarele penale, viața lui Iliescu a fost un amestec de legitimitate și controversă. Deși figura sa a rămas polarizantă, o privire în viața personală (copilăria marcată de absența tatălui său, militant comunist) relevă cum pierderea familială i-a conturat traiectoria politică și ideologică.

Un sfârșit discret pentru un personaj cu ecouri zgomotoase

Internat la începutul lunii iunie 2025 din cauza unui cancer pulmonar în stadiu avansat, Ion Iliescu a murit la vârsta de 95 de ani, la Spitalul „Agrippa Ionescu” din București. Guvernul a decretat doliu național pe 7 august și a anunțat o înmormântare cu onoruri, dar reacția publică a fost profund divizată între nostalgie și resentiment, între uitare și neiertare.

Presă internațională a relatat moartea lui Iliescu cu o răceală evidentă, ținând să menționeze rolul său în reprimarea violentă a protestatarilor în 1990, acuzele de crime împotriva umanității și rădăcinile sale adânci în structura Partidului Comunist Român.

Nașterea în umbră: copilăria marcată de pierdere și absență

Iliescu s-a născut în 1930. Mama sa a murit când acesta avea un an, iar tatăl, Alexandru Iliescu (activist comunist interbelic) a fugit în URSS, fiind urmărit de Siguranța regală (securitatea de pe vremea regelui). A participat la Congresul de la Gorikovo în 1931, apoi s-a întors în România, unde a fost arestat și închis. A murit în detenție în 1945, la 44 de ani,  în condiții niciodată clarificate, existând totuși speculații că ar fi fost asasinat sau că ar fi murit din cauze naturale. Ion Iliescu a fost crescut de bunicii paterni, idealizând figura paternă ca martir al luptei comuniste.

Potrivit unor surse istorice, bunicul său, Vasili Ivanovici, era un evreu rus implicat în mișcările bolșevice, care a fugit din Rusia din cauza prigoanei țariste și s-a stabilit în Oltenița în jurul anului 1895. Pentru a-și proteja familia, și-a schimbat identitatea. Vasili s-a căsătorit cu Maria Savu, o româncă provenind dintr-o familie cu un trecut controversat, iar din această uniune s-a născut Alexandru Iliescu, tatăl lui Ion Iliescu.

Mama biologică a lui Ion, Maricica, era de origine bulgară, dintr-o familie modestă, cu educație redusă și fără o bună stăpânire a limbii române. 

Până la vârsta de opt ani, Ion Iliescu a trăit în casa bunicilor săi din Oltenița. Ulterior, tatăl său s-a recăsătorit cu o femeie originară din Maramureș, care a devenit mama sa adoptivă. Aceasta fusese servitoare și bucătăreasă în casa Anei Pauker, una dintre cele mai influente figuri comuniste ale României anilor ’40, influențe care au conturat mediul politic în care Ion Iliescu avea să crească.

După întoarcerea în România, Alexandru Iliescu a fost arestat, condamnat la 12 ani de închisoare pentru trădare de țară și moartea sa, survenită în 1945 când Ion avea doar 15 ani, a rămas învăluită în mister. Se presupune că a militat pentru situația Basarabiei, iar condițiile detenției au fost extrem de dure.

De asemenea, una dintre surorile sale a preluat grija lui în timpul războiului, devenind pentru el „a doua mamă”, și o prezență care i-a oferit sprijin în anii dificili ai tinereții.

Un lider de tranziție care n-a vrut să se retragă din trecut

Moartea lui Ion Iliescu nu este un moment de comemorare unanimă. Pentru unii, a fost un garant al stabilității post-comuniste. Pentru alții, rămâne o figură care a confiscat Revoluția, a salvat nomenclatura și a blocat modernizarea profundă a țării.

Ion Iliescu a murit fără să fi fost condamnat, fără să-și fi cerut iertare pentru sângele vărsat, dar și fără să-și fi schimbat vreodată convingerile: până la final, s-a declarat comunist și a spus că și-ar fi dorit ca România să rămână o țară socialistă.