„Apa Sâmbetei” și legenda ei. Ocolește de trei ori pământul, ca un șarpe făcut colac. Ajunge în iad, dar și în Rai

Povestea ei, parte din mitologia românească, captivează prin fantastic și prin obiceiurile pe care le-a impus. De exemplu, cei care varsă puțină apă din pahar, în cinstea sau pentru pomana morților, interpretează, de fapt, greșit legenda.

„Şi cică apa asta a Sâmbetei ocoleşte de trei ori pământul, ca un şarpe făcut de trei ori colac. Iar la urmă, se bagă în pământ şi merge până în iad şi duce acolo sufletele păcătoşilor să s-adune pe faţa apelor, iar apele să le ducă spre apa Sâmbetei. Şi de aceea e bine să faci cruce şi să sufli peste apa din râuri, când te scalzi, şi să sufli peste apa din doniţă şi să verşi puţin din ea până nu bei, ca să fugă şi să se scurgă sufletele păcătoşilor care s-au adunat pe faţa apei”, se arată în arhivele culturale.

Apa Sâmbetei și legenda sa

Apa Sâmbetei este, în mitologia românească, un râu care izvorăște de sub Pomul vieții aflat în Paradis. Ea creează hotarul dintre cele două lumi, „lumea asta” și „lumea cealaltă” sau „lumea văzută” și „lumea nevăzută” (Raiul și iadul) și este matca tuturor apelor, ea colectând toate apele de pe pământ.

După ce înconjoară pământul de 7 sau de 9 ori, periplu în care apa devine din ce în mai puțin pură, râul intră în Sorbul Pământului și se varsă în iad.

După alte surse, apa Sâmbetei izvorăște din rădăcinile Bradului Lumii, patronat de Sfânta Sâmbătă. După ce înconjoară pământul de un număr impar de ori (de 3, 7 sau 9 ori), apa râului se transformă în flăcări și se varsă în iad.

Cojile roșii ale ouălelor de Paște

Apa Sâmbetei înconjoară o insulă pe care trăiesc Blajinii sau Rohmanii, ființe mitologice pașnice și foarte credincioase. Blajinii nu știu să calculeze trecerea timpului și, de acceea, sărbătoresc Paștele, numit Paștile Blajinilor, la o săptămână după data reală, în Duminica Tomii, atunci când văd trecând pe apa Sâmbetei cojile de ouă roșii aruncate pe ape de creștini în vinerea ori sâmbăta din Săptămâna Patimilor.

Icoanele se pun pe ape, ca să fie duse pe lumea cealaltă

După Tudor Pamfile, în credința populară lucrurile care nu pot fi date de pomană și care trebuiesc ferite de spurcare (obiectele sfinte dar vechi, precum: icoane de lemn mâncate de cari, candele crăpate, sfeșnice, rămășițe de lumânări și altele) sunt aruncate pe „apa Sâmbetei”, adică pe o apă curgătoare, care le va duce pe lumea cealaltă, a morților.