Simona Ionescu / Redactor Șef
Aproximativ 239 de oameni şi-au pierdut viaţa în doar câteva minute, iar comunități întregi din Galați și Grindu au fost lovite de o tragedie fără precedent. Familii întregi au dispărut, sate întregi au rămas în doliu, iar Dunărea a devenit martorul tăcut al celui mai grav naufragiu civil din România.
Pentru supraviețuitori și rudele victimelor, amintirea acelei zile nu s-a estompat niciodată, chiar dacă regimul comunist a încercat să ascundă dimensiunea reală a catastrofei, minimalizând numărul victimelor și acoperind sub tăcere responsabilitățile.
În septembrie s-au împlinit 36 de ani de la acea zi neagră, o bornă care ne obligă la durere, reflecție și asumare, atât asupra memoriei celor pierduți, cât și asupra felului în care societatea românească a știut, sau nu, să-și recunoască tragediile.
În dimineața zilei de 10 septembrie 1989, nava de pasageri Mogoșoaia pleca din portul Galați spre localitatea tulceană Grindu, pe ruta sa obișnuită, folosită zilnic de oameni care mergeau la muncă, la piață sau să își viziteze rudele. Era o duminică aparent obișnuită, însă Dunărea era acoperită de o ceață densă, care reducea dramatic vizibilitatea și transforma orice manevră pe apă într-un risc major. Vizibilitatea era foarte scăzută. Nava a pornit din port sub presiunea pasagerilor, care voiau să ajungă acasă, chiar dacă condițiile meteo nu erau ideale.
După parcurgerea a doar câţiva kilometri, Mogoșoaia s-a ciocnit de convoiul bulgăresc condus de împingătorul „Petar Karamincev”, cu şase barje. Coliziunea a fost devastatoare: vasul a fost lovit în bord, s-a înclinat, s-a răsturnat şi s-a scufundat în câteva minute. Multe persoane au fost surprinse în interior, nu pe punte.
Cele mai des citate cifre spun că 239 de persoane și-au pierdut viaţa în naufragiu. Doar 16 oameni au supraviețuit. Diferențele între cifre apar deoarece nu toţi pasagerii erau înregistraţi oficial, ceea ce face imposibilă stabilirea unui număr exact.
Unul dintre puținii supraviețuitori ai naufragiului navei „Mogoșoaia” este Eugen Malihin, care avea atunci doar 4 ani. În dimineața de 10 septembrie 1989, el plecase împreună cu părinții, sora de 5 ani și fratele de numai un an spre Grindu, pentru a petrece o duminică liniștită la casa bunicilor. Destinul a făcut însă ca acea zi să îi schimbe viața pentru totdeauna: și-a pierdut întreaga familie, rămânând singurul salvat dintre ai săi.
Își amintește că, în aglomerația de pe vapor, tatăl i-a pus în mână o canistră goală de plastic, rugându-l să nu o scape, pentru că urma să o umple cu vin de la țară. În momentul coliziunii, copilul s-a trezit prins de acel bidon, care, printr-un miracol, l-a menținut la suprafață. Nu știe nici acum cum a ajuns în apă, dacă geamurile salonului s-au spart din cauza șocului sau au fost sparte de cineva. Tot ce își amintește este că bidonul îl trăgea în sus, prin apele reci ale Dunării, iar pe lângă el s-a scufundat un trup de bărbat. Același bărbat a reapărut câteva clipe mai târziu, exact lângă copilul care plutea agățat de bidon, și l-a salvat.
Ani mai târziu, Eugen a aflat că salvatorul lui se numea Costică Gheorghe. Întâlnirea cu el a avut loc abia după 19 ani, pe o navă unde destinul i-a adus din nou împreună: Costică Gheorghe era comandant, iar Eugen devenise marinar. Întâlnirea lor a fost emoționantă, plină de amintiri și recunoștință. Eugen a mărturisit că s-a gândit adesea la omul care i-a salvat viața, dar nu știa cine era. Revederea a fost un moment de neuitat, în care a putut, în sfârșit, să îi mulțumească.
În regimul comunist, autoritățile au încercat să minimalizeze amploarea tragediei: informaţii limitate, relatări scurte, fără fotografii, fără detalii despre numărul real al victimelor. Numărul oficial recunoscut ulterior a variat, unele surse spun că au existat de la peste 207 până la aproximativ 239 victime. La câteva zile după tragedie, echipele de scafandri și de intervenție au început operațiunile dramatice de recuperare. Întreaga zonă a fost împânzită de militari, medici și voluntari chemați să ajute, iar Dunărea a devenit un cimitir improvizat.
Timp de aproape două săptămâni, eforturile s-au concentrat pe aducerea la suprafață a epavei și pe scoaterea cadavrelor prinse între fiarele contorsionate. Imaginile erau cutremurătoare: trupuri neînsuflețite recuperate zilnic, corturi improvizate pe mal unde familiile își căutau disperați apropiații, iar sirenele ambarcațiunilor de salvare răsunau continuu pe Dunăre. Scafandri au lucrat sub presiunea timpului și a emoției. În Grindu, s-a ridicat un monument în memoria victimelor. Comemorările au loc anual, cu participarea supraviețuitorilor, rudelor și comunităţilor afectate.
Chiar și după trecerea a peste trei decenii, tragedia „Mogoșoaia” continuă să ridice semne de întrebare dureroase. Cum a fost posibil ca nava să primească permisiunea de plecare într-o dimineață cu ceață densă, când vizibilitatea era aproape nulă sau cine a luat decizia finală și în ce condiții? De ce convoiul bulgăresc, implicat în coliziune, circula fără semnalizările necesare și cât a contat această neglijență în dezastru? După prăbușirea regimului comunist, mulți s-au întrebat dacă justiția a făcut lumină asupra cauzelor și vinovaților sau au existat anchete serioase, condamnări sau despăgubiri pentru familiile celor pierduți.
Dincolo de răspunsuri incomplete și responsabilități difuze, rămâne o certitudine: memoria victimelor a fost adesea umbrită de tăcerea autorităților și de lipsa unei asumări reale a tragediei. Timp de 36 de ani, tragedia Mogoșoaia a rămas pentru multe familii o rană deschisă, pentru societatea românească un episod de tăcere excesivă, de responsabilitate incomplet asumată.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
