Un mare istoric argumentează cu documente apartenența Transilvaniei. „Noi am fost înainte de unguri, nu numai în Dacia”

Prin munca sa de filolog și istoric, Gheorghe Popa-Lisseanu a încercat să demonstreze continuitatea populației române în spațiul carpato-danubiano-pontic, nu doar în Dacia romană, ci și în regiunile transcarpatice sau panonice. El susținea că românii erau prezenți „în vechea Ungarie” de dinainte de unguri.

În monografia sa monumentală, Fontes Historiae Daco-Romanorum, Popa-Lisseanu a publicat surse medievale și antice, după care argumentează pentru identitatea românilor cu populațiile autohtone păstrate de-a lungul secolelor.

Cine a fost Gheorghe Popa-Lisseanu

S-a născut la 2 octombrie 1866, în comuna Lisa (Brașov) și a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității din București. 

El a devenit profesor de latină la liceele bucureștene „Sf. Sava”, „Matei Basarab” și „Gheorghe Lazăr”. 

În cariera administrativă-educațională a ocupat funcții de inspector general (în 1914), apoi director general al învăţământului secundar (1919) și consilier tehnic la Ministerul Instrucţiunii Publice (1922–1928). 

A făcut și politică: între 1922–1927 a fost deputat pentru Partidul Național Liberal, iar în această perioadă a deținut și funcția de vice-președinte al Camerei Deputaților, iar în 1919, a fost ales membru corespondent al Academia Română. 

Pe lângă activitatea academică, Popa-Lisseanu a abordat intens și domenii de filologie, pedagogie, traduceri latine/grecești, dar și etnografie, mitologie, folclor, dovadă a versatilității sale intelectuale. 

Colecția care a schimbat discursul istoric

Cea mai importantă realizare a sa rămâne colecția Izvoarele istoriei românilor / Fontes Historiae Daco-Romanorum, începută în 1934, cu 15 volume publicate între 1934 și 1939. 

În aceste volume, Popa-Lisseanu adună, editează, traduce și comentează o serie vastă de izvoare antice, medievale, latine, grecești, slavo-bizantine etc., referitoare la spațiul Daciei și, mai larg, la populațiile romanizate / romane din regiune. 

În prefața volumului I, autorul afirmă explicit preocuparea sa: „Din lectura celor două opere ce publicăm acum, precum și din lectura celor ce sperăm să tipărim în curând, se va putea vedea … [că] noi am fost înainte de unguri, nu numai în Dacia, dar, ceea ce este de o extremă importanță și în Panonia și peste tot locul în vechea Ungarie”.

Pentru Popa-Lisseanu, conceptul de continuitate nu se limita la Dacia romană, ci se extindea către teritoriile considerate “vechea Ungarie”, Pannonia, Banat, zone de la vest de Carpați, unde, susținea el, există urme documentare că populația de origine romană / romanizată a continuat să trăiască după sosirea ungurilor. 

Această viziune îl plasează într-o linie de cercetători care urmăresc ideea continuității românilor pe teritoriul carpato-danubiano-panonic și contestă versiunea larg răspândită conform căreia spațiul a fost pustiu înainte de venirea populațiilor migratoare, ipoteză numită uneori „vid istoric”.

Ce surse invoca pentru ipoteza continuității

Printre principalele tipuri de argumente invocate de Popa-Lisseanu se numără prezența documentelor medievale (cronici, diplome, izvoare bizantine) care menționează “vlahi”, “coloni / pastores Roma­rum”, sau “romani” care locuiau în Pannonia anterior și după sosirea ungurilor, dar și numele de localități, ape, sate, munți din spațiul Ungariei medievale (secolele X–XII) care, după interpretarea sa, au rezonanțe românești sau slavo-românești, semn al unei prezențe continue a populației românești. 

Argumentul cultural / lingvistic / filologic este constituit de studiul toponimiei, lexicului, izvoarelor scrise, pe baza cărora Popa-Lisseanu susținea că “elementul roman / românesc” nu a dispărut, ci a persistat, uneori sub formă de populații sedentarizate (colonii) sau păstori-vlahi. 

Concluzia lor este că spațiul central și de vest european, nu doar cel estic sau sud-estic, adesea considerat periferic, a făcut parte din geografia etnică a romanității daco-romane / românești.

O teorie care a divizat lumea academică

Teoria continuității (și extensia ei panonică / transcarpatică) promovată de Popa-Lisseanu și alți istorici / filologi a devenit un vector important al identității naționale românești. 

Cu toate acestea, istoria modernă recunoaște că această ipoteză nu face parte din consensul științific universal și există o dezbatere reală privind lacunele documentare, ambiguitatea surselor medievale, interpretările toponimice, mișcările migratorii și “vidul” demografic dintre retragerea romană și Evul Mediu. 

Unii istorici și cercetători sunt precauți cu privire la extinderea afirmațiilor privind continuitatea neîntreruptă sau prezența densă a populației romanizate în zone precum Pannonia. Problema etnogenezei românilor implică mai multe surse precum arheologie, onomastică, lingvistică și documente istorice, iar interpretările rămân dezbătute. 

Pe scurt, ideea continuă să aibă adepți și detractori și la nivel academic, nu doar politic sau popular.

Criticile aduse interpretărilor lui Popa-Lisseanu

Pentru epoca interbelică și anii care au urmat, lucrările lui Popa-Lisseanu au oferit o colecție impresionantă de surse compilate, traduse și accesibile, ceea ce a contribuit la educația istorică și la conștiința identitară românească. 

În spațiul public, ideea că “românii au fost aici dintotdeauna”, nu doar după formarea statelor medievale, furnizează un narativ puternic de continuitate și legitimitate.

Sursele sunt adesea lacunare, fragmentare, suscitând dezbateri cu privire la interpretare: etnicii „vlahi / coloni / pastores” pot fi interpretați în multe feluri, iar continuitatea până în epoca modernă nu este demonstrată fără echivoc.

Interpretări toponimice și lingvistice, precum cele privind denumirile „românești” în Pannonia, ridică probleme metodologice, fiind dificil de demonstrat că reflectă o populație românească continuă, nu asimilări, migrații sau schimbări culturale.

Modernizarea studiilor istorice (arheologie, genetica populațiilor, istoria materială) solicită mai multă prudență decât abordările de primă jumătate a secolului XX; ceea ce ieri era considerat „dovadă”, azi poate fi reevaluat.

Astăzi, teoria continuității rămâne parte din dezbaterea privind etnogeneza românilor, fiind privită cu respect de unii, cu scepticism de alții. Dar indiferent de poziție, lucrarea lui Popa-Lisseanu continuă să fie un punct de referință, datorită dimensiunii, volumului de surse adunate și datorită curajului de a formula ipoteze ample despre trecut.