Meniu de cârciumă de mahala. Publicat în romanul ”Groapa”, de Eugen Barbu.

Hoții lui Bozoncea mâncau, beau și Zavaidoc le cânta la masă, „La Borțoasa”, scrie Eugen Barbu în romanul Groapa, publicat prima oară în 1957. O capodoperă a literaturii și o cronică a Bucureștiului de altădată.

Eugen Barbu a descris, într-o manieră literară excepțională, cum puțini scriitori au reușit să o facă, mahalaua bucureșeteană interbelică. A reprodus, în limba autentică a acelor vremuri, atât înfățișarea locurilor, cât și traiul celor care își duceau veacul acolo, viața acestora de zi cu zi, derulată într-o sărăcie cruntă. Obiceiurile oamenilor și metehnele lor. Mahalaua descrisă, era Cuțarida, loc pe care se află acum Parcul Cireșarii, toată zona cuprinsă între, ceea ce sunt acum, Calea Griviței și Bulevardul Ion Mihalache(fostul 1 Mai) și se întindea până spre Filantropia(mahalaua Dracului, cuibul pungașilor), cuprinzând Grantul, acutalele cimitire Sf. Vineri și Evreiesc (Groapa lui Oautu’).

Romanul descrie destinele mai multor personaje, multe dintre ele care au existat cu adevărat, Eugen Barbu inspirându-se și culegând date despre acei oameni din folclorul zonal, din jurul a ceea ce era cunoscut, pe atunci, ca ”Groapa lui Oautu”.

Scriitorul descrie savuros, dar deloc confortabil, ci de-a dreptul cutermurător, viața gunoierilor, care au populat inițial locul, aceștia având in grijă, cu leafă de la primărie, groapa de gunoi care era acolo. Este zugrăvită și viețile zidarilor, veniți dinspre Moșilor și Mandravela (zona intersecției Piața Sudului, acum), a cârciumarilor, care și-au ridicat bodega pe marginea gropii, a „prăvăliașior”, croitorilor, popilor, tramvaiștilor și ceferiștilor care încercau să-și încropească un rost.

Viețile tuturor acestora sunt împletite cu har de Eugen Barbu, iar printre acestea se strecoară episodic ceata lui Bozoncea, hoți, pungași ai locului. Lumea acestora, viața lor presărată cu hoții mărunte, dar și tâlhării la drumul mare și omoruri pentru bani, din răzbunare sau gelozii aprige, descrise de autor în amănunt, recrează atmosfera vremurilor, relevând aspecte care cu greu ar putea fi imaginate de bucureștenii de azi.

Bozoncea, starostele hoților, „stapânul”, cum îi spuneau ciracii, își lua banda și o cinstea prin cîrciumile sordide din mahala, după loviturile pe care le dădeau, mai ales printre târgoveții care veneau cu mărfuri din provincie ca să le vândă în oboruri și târgurile Bucureștilor.

Bozoncea și ai lui petreceau într-un desfrâu culinar și bahic zile întregi, cu lătutarii lui Mitică Ciolan, alde Anghel, puriul de Neacșu, Dumitru. Țiganii s-au prăpădit într-o iarnă cruntă, răpuși de crivăț și de lupi, la marginea Bucureștilor, după ce-au plecat mai devreme de la o nuntă, unde trăseseră nuntașii în zadar  de ei să mai rămână.

Mâncarea din perioada interbelică, servită la cârciuma unde cânta Zavaidoc

 Într-o zi, înainte ca țiganii să se prăpădească în câmpul întroienit, Bozoncea i-a adunat pe toți la cârciumă, ”La Borțoasa”. Mai puțin pe Oacă, de era dus „sus, pe Dealul Filaret, cu coliva pe piept” și pe Titi Aripă.

„La Borțoasa” era o grădină de vară „așezată spre șina Constanței”, dincolo de Grant. Era acolo și Didina, frumoasa țigancă, femeia lui Bozoncea, pe care o iubea pe-ascuns și Paraschiv, hoțul ucenic, adus în bandă de Gheorghe, hoțul bătrân. Paraschiv avea să pună mâna, mai târziu pe femeia stăpânului, episod tragic, în romanul lui Barbu.

S-au pus hoții pe mancare și băutură. Iar oferta cârciumii, unde cânta și celebrul Zavaidoc, lăutarul vestit al vremurilor, era bogată. Scriitorul Eugen Barbu a reprodus meniul casei, cu siguranță, cel autentic. Drept pentru care îl reproducem și noi.

Mai întâi, mușterii puteau citi pe afișele lipite pe gardul împletit al bodegii: