Tata. Mărțișorul meu în uniformă militară care îmi lipsește

Ca de obicei, mi-am început ziua cu gândul la el. A fost întotdeauna îngerul și sfântul meu, care m-a învățat multe. Nimic n-am uitat din tot ce m-a povățuit, am povestit, mi-a explicat…

Dacă ar fi fost, azi era ziua lui. Ultima serbată a fost la 55 de ani. Zicea că, dacă a scăpat și am scăpat în 1968, când sovieticii au invadat Cehosolovacia, nimic rău nu o să mai ni se întâmple. Atunci a dispărut de acasă mai mult de două luni. Niciodată nu mi-a spus unde și ce a trăit în acea perioadă. Mi-a spus doar de ce, peste ani. Cu mici povești, spuse cu nod în gât, a sădit în mine și în fratele meu patriotismul, sentimentul naționalist. Nici nu a fost prea greu după ce copilăria noastră s-a petrecut în buza Ardealului, la Brașov.

Dacă azi ar fi fost, mi-ar fi umplut palmele de ghiocei, zambile și frezii, ca să miroasă a primăvară. Nicicând, în anii de după el, florile acestea n-au mai mirosit la fel. Lângă flori, era veșnicul mărțișor cu un coșar. Așa credea el că arată Norocul.

Dacă ar fi fost, azi n-ar fi râs cum numai el știa. Este război la granițele României și ar fi fost trist, frământat, critic și, probabil, cu ochii umezi de neputință. Ar fi răscolit amintirile cu bunicul, care a luptat în două Războaie Mondiale. Și poate că mi-ar fi spus unde a fost atunci, în 1968, când rușii erau la granițele noastre.

De acest 1 Martie, n-ar fi fost o zi veselă pentru noi, dar tare mi-aș fi dorit să fie aici.

Acesta a fost…TATA. Vânător de munte și artilelist, militar al Armatei Române. Pe care, în copilărie, îl vedeam desenând hărți în tuș și mă învăța cum să scriu literele cu tot felul de penițe, subțiri și groase, cât să fie cel mai frumos și impresionant scris caligrafic.

Azi, mărțișorul meu ar fi fost el, în uniforma de ofițer.

De 38 de ani, de 1 Martie mi-e dor nebun de El.