Simona Ionescu / Redactor Șef
Uniunea Sovietică a ascuns cazul zeci de ani, până când numărul crimelor a devenit imposibil de ascuns.
Condamnat pentru 52 de crime comise între 1978 și 1990, fostul profesor Andrei Chikatilo a devenit unul dintre cei mai prolifici criminali în serie înregistrați vreodată. Însă povestea lui Chikatilo nu este doar despre un monstru individual. Este și povestea Uniunii Sovietice târzii, o societate ale cărei norme sociale, instituții defectuoase și rigidități ideologice au contribuit la faptul că un criminal a putut evita capturarea timp de mai bine de un deceniu. Crimele sale au scos la iveală slăbiciuni pe care autoritățile sovietice au insistat mult timp că nu le au, transformându-l, în multe privințe, într-un criminal în serie specific realității sovietice.
Andrei Chikatilo s-a născut în 1936, pe teritoriul actual al Ucrainei, într-una dintre cele mai întunecate perioade din istoria sovietică. Primii ani de viață au fost dominați de foamete, sărăcie și distrugerile provocate de cel de-Al Doilea Război Mondial. Relatările ulterioare descriu o copilărie marcată de izolare, umilință și insecuritate constantă. Avea probleme de vedere, era extrem de timid și a suferit de enurezis până la o vârstă înaintată. Enurezisul este termenul medical pentru pierderea involuntară de urină (udatul patului sau al hainelor), care apare în mod repetat la copiii mai mari de 5 ani, de obicei în timpul somnului.
În plus, faptul că tatăl său fusese capturat de trupele germane în timpul războiului a reprezentat un stigmat într-o societate sovietică în care astfel de situații erau privite cu suspiciune.
Deși milioane de oameni au trecut prin experiențe similare fără să devină criminali, psihologii și anchetatorii au considerat ulterior că aceste traume au contribuit la dezvoltarea frustrărilor și tulburărilor psihologice care aveau să îi definească viața adultă.
Prima crimă cunoscută a lui Chikatilo a avut loc în 1978. În următorii doisprezece ani, el a vânat copii, adolescenți și femei vulnerabile în mai multe republici sovietice, inclusiv Rusia, Ucraina și Uzbekistan. Victimele sale proveneau adesea din categorii marginalizate: fugari, persoane fără adăpost sau oameni aflați în situații dificile.
Își aborda victimele în gări, autogări sau în trenurile de navetiști, câștigându-le încrederea prin promisiuni de hrană, băutură sau ajutor. Apoi le conducea în zone izolate, unde le ucidea cu o brutalitate extremă.
Crimele au șocat chiar și anchetatorii cu experiență. Multe victime au fost mutilate, înjunghiate de zeci de ori, iar în unele cazuri Chikatilo a recurs la acte de canibalism. În cele din urmă, acesta a mărturisit mai multe crime decât cele care îi fuseseră atribuite inițial, devenind unul dintre cei mai prolifici criminali în serie ai secolului XX.
Ceea ce face cazul Chikatilo atât de important este faptul că a reușit să evite capturarea timp de peste un deceniu. Un motiv major a fost refuzul statului sovietic de a accepta că astfel de crime puteau exista într-o societate comunistă.
Ideologia oficială susținea că ucigașii în serie sunt un produs al decadenței societăților capitaliste și că asemenea fenomene nu puteau apărea într-un stat socialist. Din acest motiv, autoritățile au ezitat să informeze publicul despre existența unui criminal în serie și au întârziat coordonarea eficientă între diferitele structuri de investigație.
Ancheta a fost afectată și de birocrație, incompetență și presiunea de a produce rapid rezultate. Poliția a arestat mai mulți suspecți nevinovați, iar cel puțin un om a fost executat pentru o crimă comisă în realitate de Chikatilo. În timp ce autoritățile urmăreau piste greșite, adevăratul criminal continua să ucidă.
Poate cel mai mare avantaj al lui Chikatilo a fost faptul că arăta exact ca genul de persoană în care societatea sovietică îi învăța pe oameni să aibă încredere.
Era căsătorit, avea copii, un loc de muncă stabil și părea un cetățean model. Purta costume simple, avea întotdeauna o servietă și nu atrăgea atenția în niciun fel. Într-o societate care valoriza conformismul, respectul față de persoanele mai în vârstă și aparențele de respectabilitate, puțini și-ar fi imaginat că un bunic liniștit putea fi responsabil pentru zeci de crime.
Aspectul său banal contrasta puternic cu imaginea populară a unui criminal, ceea ce i-a permis să se deplaseze nestingherit și să câștige încrederea victimelor sale.
Un moment decisiv în anchetă a venit datorită psihiatrului și criminologului sovietic Aleksandr Bukhanovski. Cu mult înainte de arestarea lui Chikatilo, acesta a realizat un profil psihologic extrem de precis al criminalului.
Bukhanovski a sugerat că autorul era un bărbat de vârstă mijlocie, marcat de umilințe repetate, respingere socială și probleme sexuale severe. Profilul s-a dovedit surprinzător de exact.
După arestarea lui Chikatilo în noiembrie 1990, psihologul a fost chemat să discute cu el. În loc să folosească metode clasice de interogatoriu, Bukhanovski i-a descris viața interioară și traumele cu o precizie atât de mare încât criminalul a cedat și a început să mărturisească. Confesiunile sale au dus la identificarea unor crime necunoscute până atunci anchetatorilor.
Procesul lui Chikatilo, desfășurat în 1992, a devenit unul dintre cele mai mediatizate cazuri penale din istoria post-sovietică. Pentru protecția sa, acesta a fost ținut într-o cușcă metalică în sala de judecată, în timp ce rudele victimelor ascultau mărturiile despre atrocitățile comise.
A fost condamnat pentru 52 de crime și a primit pedeapsa cu moartea. Argumentele apărării, care susțineau că suferea de tulburări psihice severe, au fost respinse. Instanța a considerat că înțelegea pe deplin consecințele faptelor sale și că își planificase crimele în mod deliberat.
La 14 februarie 1994, după respingerea ultimei cereri de clemență, Andrei Chikatilo a fost executat prin împușcare în închisoarea din Novocherkassk.
Deși criminali în serie au existat în multe țări, cazul Chikatilo a fost modelat de circumstanțe specifice Uniunii Sovietice. Refuzul autorităților de a accepta realitatea, încrederea excesivă acordată aparențelor de respectabilitate și un sistem de justiție defectuos au creat condițiile perfecte pentru ca un prădător să opereze ani întregi fără să fie prins.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
