Simona Ionescu / Redactor Șef
Istoria spune că și religiile și culturile anticreștine necreștine practicau o anumită formă de venerare a moaștelor. De exemplu, atenienii venerau rămășițele lui Oedip și Tezeu, iar budiștii venerau rămășițele lui Buddha. Care au fost primele sfinte moaște cinstite de biserica creștină.
Una dintre primele dovezi ale venerării moaștelor de către creștini este o scrisoare scrisă în anul 156 de către creștinii din Smyrna cu privire la modul în care au tratat rămășițele Sfântului Policarp, care fusese ars pe rug. Scrisoarea spunea: „i-am luat oasele, care sunt mai valoroase decât pietrele prețioase și mai fine decât aurul rafinat.
Și le-am așezat într-un loc potrivit, unde Domnul ne va îngădui să ne adunăm, după cum vom putea, cu bucurie și veselie, și să sărbătorim ziua de naștere a martiriului său”. Părinții Bisericii primare au fost unanimi în aprobarea venerării relicvelor. Cu toate acestea, ei au avut grijă să observe că venerarea relicvelor nu este închinarea care se cuvine doar lui Dumnezeu, ci o formă mai mică de onoare.
Sfântul Grigorie de Nyssa, un episcop al Bisericii Răsăritene din secolul al IV-lea, a povestit într-una dintre predicile sale că a dobândit o parte din cenușa unui grup de martiri ale căror trupuri fuseseră arse și distribuite pe scară largă. Cu toate acestea, obiceiul de a împărți trupul unui sfânt și de a distribui părțile în diferite locuri nu a fost întotdeauna favorizat în Biserica Apuseană.
Atingerea trupurilor martirilor era considerată un sacrilegiu și doar clericii cei mai credincioși o puteau face. Papa Sfântul Grigorie I însuși a menționat în mod specific practica Bisericii Răsăritene de a muta trupurile martirilor ca fiind problematică. Cu timpul, practica venerării relicvelor a crescut, iar în 787, cel de-al doilea Consiliu de la Niceea a decretat că relicvele ar trebui folosite pentru sfințirea bisericilor.
Probabil unul dintre cele mai izbitoare exemple de relicve este capul despre care se pretinde că ar fi al Sfintei Ecaterina din Siena, în imaginea de mai sus, adăpostit în Bazilica San Domenico din Siena, Italia. Sfânta Ecaterina a fost o dominicană din Ordinul al Treilea care a trăit între 1347 și 1380 în Italia.
Ea avea viziuni frecvente cu Hristos și trăia perioade lungi de timp mâncând doar Sfânta Euharistie. Când Papa Grigore al XI-lea locuia în Avignon, Franța, în loc să locuiască la Roma, Sfânta Ecaterina l-a încurajat să se întoarcă la Roma și să reformeze Biserica. Cu cinci ani înainte de moartea sa, Ecaterina a primit stigmatele. Ea a fost canonizată în 1461 și declarată Doctor al Bisericii în 1970.
În catedrala din Napoli este păstrat cu sfințenie brațul Sfântului Toma de Aquino. Sfântul Toma a fost un frate dominican care s-a născut în 1225 sau 1227 și a murit în 1274 în Italia. A fost fiu de nobili, tatăl său fiind conte, iar mama sa contesă și rudă cu mai mulți împărați și regi europeni. A fost educat de benedictini de la vârsta de cinci ani, apoi a început studiile la Universitatea din Napoli la aproximativ zece ani.
Când a încercat să intre în ordinul dominican, familia sa l-a capturat și l-a ținut prizonier timp de doi ani, în încercarea de a-l descuraja. Frații lui Thomas au trimis chiar și o femeie la el pentru a-l tenta să păcătuiască.
Cu toate acestea, Thomas a perseverat și a depus voturile ca dominican. A studiat sub îndrumarea Sfântului Albertus Magnus și și-a primit doctoratul în teologie de la Universitatea din Paris în 1257. Sfântul Toma a scris numeroase lucrări, inclusiv Summa Theologiae, și este cunoscut drept „Doctorul angelic”.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
