Tragedia care a schimbat definitiv literatura română. Viața lui George Coșbuc după accidentul fatal

Moartea tragică a fiului său, Alexandru, la doar 19 ani, într-unul dintre primele accidente auto din România (26 august 1915), a transformat dramatismul literaturii lui George Coșbuc într-o dramă personală fără margini. Poetul și-a pierdut cu adevărat poezia și pofta de viață, iar inima i-a cedat abia trei ani mai târziu, sub povara unei dureri imposibil de vindecat.

Accidentul care a zguduit România

În vara lui 1915, într-o mașină Mercedes Torpedo Benz, Alexandru Coșbuc, împreună cu prietenul și șoferul Ion Alexandrescu Stâlpeanu, se întorceau de la Tismana spre Târgu Jiu.

La kilometrul 9, între Bălești și Cornești, automobilul a lovit un bolovan și apoi o căruță. Stâlpeanu a murit pe loc, iar Alexandru, cu craniul fracturat, a fost transportat de urgență cu o căruță, dar a decedat pe drum spre spitalul din Târgu Jiu. Acest accident a rămas memorabil ca unul dintre primele și cele mai grave din România.

Poezia întreruptă și surdă de durere

Profund îndurerat, George Coșbuc s‑a retras complet din viața literară. A refuzat mâncarea, s‑a izolat, nu a mai scris și a purtat pentru totdeauna o pălărie trasă pe frunte, ca semn al unei inimi zdrobite. Tudor Arghezi descria astfel starea poetului, într-un medalion din ”Bilele de papagal”:

„Îl zăream ascuns în pălăria lui mare… Își pierduse băiatul, un flăcău. Lovitura fatalităţii n-a cruţat nici pe tată, nici pe poet”

Câteva versuri testamentare, pline de furie și neputință: 

”Ah, cumva să nu mi-o spuie

Vreun duşman cumplit

Că băiatul meu azi nu e

Şi că a murit,

Că-n schimbarea bruscă-a minţii

Eu l-aş omorî cu dinţii

Ca pe-un câne care muşcă

Pe furiş…”.

Fântâna lui Alexandru, memoria apei și a suferinței

Pe locul accidentului, George Coșbuc a zidit o fântână în amintirea fiului său. Deși fântâna a fost lipsită de apă decenii bune, aceasta a fost restaurată în 1977. Azi, într‑un restaurant din Bălești, „Fântâna lui Coșbuc” și o placă memorială (realizată de Ion Vîrtanu în 1994) amintesc de crucea dureroasă a familiei.

Sfârșitul unui suflet zdrobit

Trei ani de existență în semi‑letargie și refuzul de a se vindeca au dus la moartea lui Coșbuc, în 9 mai 1918, la doar 51 de ani, în urma unei congestii cerebrale sau, cum au sugerat contemporanii, de „inimă rea”, grăbită de durere. 

”Joi, în 9 maiu nou 1918, după amiază, la ora 1 și jumătate, a încetat din viață marele nostru poet George Coșbuc, autorul Firelor de Tort și al duioaselor Balade și Idile” nota ”Gazeta Transilvaniei”.

Nicolae Iorga elogiază tragismul: ,, Se știa, în cercul intimilor, că badea George al nostru era suferind, mai mult abătut, de la nenorocirea ce l-a lovit, când și-a pierdut unicul său fiu între împrejurări foarte tragice. Miercuri, fusese în oraș și, seara, când s-a întors acasă, s-a simțit indispus. Joi, a zăcut în pat, stând de vorbă cu soția sa, când, pe la ora 1 și jumătate, simțindu-se rău, a încetat din vieață, fără ca familia să fi avut cel puțin timpul de a chema în ajutor un medic”.

George Coșbuc, soția sa Elena și Alexandru sunt astăzi îngropați împreună, la Cimitirul Bellu, într‑o liniște eternă.

Arta rămasă în tăcere

Blestemul lui Coșbuc nu este doar o poveste personală, ci o parte a tragediei literare naționale: un poet și-a pierdut lumina inspirației prin cea mai cruntă dintre moarte, a propriului copil. Viața și opera lui Coșbuc, legate indisolubil de această pierdere, rămân un testament al suferinței care poate tihni cele mai adânci versuri, dar și o dovadă că uneori, chiar și geniul, se clatină în fața destinului.
Tragedia personală a lui George Coșbuc, marcată de moartea fiului Alexandru, aduce în prim‑plan durerea paternă și sacrificiul literaturii. Locul fântânii, versurile lui pline de disperare și decăderea lui rapidă sunt dovezi ale unui blestem: când ți se stinge din viață lumina sufletului, inima ta nu mai are puterea de a bate. Și totuși, ramâne un testament viu că poezia și suferința sunt, adesea, două fețe ale aceleiași monede.