Boala somnului care a ucis jumătate de milion de oameni și a dispărut fără urmă. Cum o boală necunoscută a schimbat vieți cu un secol înainte de COVID

La început, boala semăna cu o simplă gripă, cu febră, oboseală și dureri de gât. Dar, treptat, corpul începea să cedeze: vorbirea se stingea, mișcările deveneau greoaie, iar unii bolnavi alunecau într-un somn fără sfârșit sau rămâneau captivi într-o stare de catatonie. Boala a ucis sute de mii, a lăsat alții prizonieri ai propriilor trupuri și a dispărut aproape la fel de brusc cum apăruse, fără ca oamenii de știință să-i descopere vreodată cu adevărat cauza.

Ce este encefalita letargică

Encefalita letargică (cunoscută și ca „boala lui von Economo” sau „sleepy sickness”, dar distinctă de boala som­nului african transmisă de țânțari) este o formă neobișnuită de encefalită care afectează creierul, în special materia cenușie, având simptome neurologice și psihiatrice severe. Boala a fost descrisă pentru prima dată în mod sistematic în jurul anului 1917 de către neurologul Constantin von Economo, medic de origine română stabilit la Viena, și de Jean-René Cruchet din Franța. Primele semnalări de cazuri cu simptome asemănătoare fuseseră făcute încă din 1915, dar studiile celor doi au transformat fenomenul într-o entitate medicală clar definită.

Cum se manifesta: de la gripă la paralizie și catatonie

Începutul era aparent benign: febră mare, dureri de gât, dureri de cap, stare generală de rău, oboseală profundă. După aceasta, boala evolua alarmant: dublarea vederii (diplopie), dificultăți de vorbire, mișcări încetinite, lipsă de răspuns, somnolență extremă, uneori stări de coma, de catatonie , în care pacientul era viu, dar incapabil să comunice sau să se miște. Printre complicațiile pe termen lung se numărau parkinsonismul post-encefalitic (rigiditate, tremur, încetineala semnificativă a mișcărilor), tulburări psihiatrice asemănătoare schizofreniei (catatonie, depresie severă) şi afectări neurologice permanente. 

Extindere, mortalitate și impact

Epidemia s-a răspândit în Europa, America de Nord și alte regiuni, în special în perioada 1915–1926 (sau 1917-1927). Estimările indică peste un milion de cazuri de encefalită letargică în acea perioadă. Decesele au fost numeroase: peste 500.000 de oameni ar fi pierit direct în urma bolii. Din cei care au supraviețuit, mulți au rămas cu sechele grave, uneori ireversibile, instituționalizați sau cu incapacitatea de a reveni la o viață normală. 

Ipoteze asupra cauzelor

La început, mulți medici au crezut că encefalita letargică ar fi putut fi legată de pandemia de gripă spaniolă din 1918, însă cercetările moderne arată că această asociere este, în cel mai bun caz, inconcludentă. O altă teorie vorbește despre un mecanism autoimun, în care organismul ar reacționa exagerat la un agent infecțios și ar ataca propriul creier, în special ganglionii bazali. În sprijinul acestei ipoteze stau analize recente care au arătat niveluri ridicate de anticorpi în sânge, prezența unor urme lăsate de anticorpi în lichidul ce înconjoară creierul și măduva spinării, precum și reacții imune ce atacau proteine proprii ale creierului. Alte studii sugerează că ar fi putut fi vorba despre virusuri sau bacterii, inclusiv un enterovirus detectat în unele cazuri istorice. 

Cel mai probabil însă, boala a avut o cauză mult mai complexă, rezultată dintr-o combinație de factori infecțioși, reacții imune, condiții de mediu și poate chiar predispoziții genetice.

De ce epidemia s-a sfârșit brusc

Pe măsură ce anii ’20 se apropiau de sfârșit, numărul cazurilor a început să scadă, iar în anii ’30 au rămas doar episoade izolate. Motivul acestei dispariții rămâne la fel de neclar ca și originea bolii. Un posibil răspuns ar fi lipsa unui agent patogen identificat în mod clar, ceea ce a făcut imposibil controlul epidemiologic. O altă explicație ar putea fi faptul că populația a dezvoltat în timp un anumit grad de imunitate, fie împotriva agentului declanșator, fie împotriva condițiilor care permiteau boala. 

Există și varianta ca schimbările din clasificările medicale să fi „ascuns” cazurile ulterioare, simptomele fiind încadrate sub alte denumiri pe măsură ce știința a avansat.

Cât de vulnerabili rămânem în fața necunoscutului

Oliver Sacks a popularizat cazurile de pacienți cu encefalită letargică cronicizată, în special în cartea Awakenings, în care descrie cum tratamentul cu levodopa (L-DOPA) a adus, temporar, redeschiderea „căilor spre lume” pentru unii pacienți care trăiseră în stare aproape vegetativă zeci de ani. Deși boala a ucis sute de mii și a mutilat vieți, istoria ei riscă să fie uitată, exact pentru că nu s-a putut identifica un vinovat, un mecanism clar sau o metodă eficientă de prevenire. La fel cum pandemia de COVID ne-a arătat cât de repede poate un virus necunoscut să răstoarne vieți și societăți, encefalita letargică ne amintește cât de vulnerabili rămânem în fața bolilor misterioase.