Simona Ionescu / Redactor Șef
De la frontul Primului Război Mondial până în restaurantele și grădinile elegante ale Bucureștiului, vocea lui Marin Gheorghe Teodorescu, cunoscut ca Zavaidoc, a marcat o epocă întreagă.
Marin Gheorghe Teodorescu s-a născut pe 8 martie 1896 în Pitești, într-o familie de lăutari. Tatăl său, Tănase Teodorescu, i-a insuflat încă de tânăr dragostea pentru muzică, cumpărându-i prima chitară și încurajându-l să cânte. După ce tatăl său a murit când Marin avea doar 13 ani, el și frații săi au început să cânte împreună, punând bazele unei cariere muzicale ce avea să capete proporții remarcabile.
Tânărul Marin a fost încorporat în armată în timpul Primului Război Mondial. Aici a început să cânte pentru camarazi în tranșee și spitale, aducând alinare și speranță. Comandantul său, generalul Traian Moșoiu, impresionat de stilul său vivace și interpretarea plină de suflet, i-a dat porecla ,,Zavaidoc”, inspirată din termenul vechi ,,zavaidoacă”, ce înseamnă năbădăios, vioi, plin de viață, un nume care avea să rămână legat de artist pentru tot restul vieții.
După război, Zavaidoc s-a stabilit la București și a început să ia lecții de canto de la profesori cunoscuți, inclusiv tenorul Dumitru Mihăilescu-Toscani. Deși a avut oportunitatea de a începe o carieră de operă, el a refuzat oferta pentru a rămâne fidel muzicii lăutărești și romanțelor, preferând să cânte direct pentru publicul larg, în restaurante, baruri și grădini de vară.
Anii 1920–1930 îl găsesc pe Zavaidoc în plină ascensiune. Semnează un contract cu Columbia Records și înregistrează zeci de discuri ce devin hituri, precum „De când ne-a aflat mulțimea” sau „Foaie verde spic de grâu”. Este vedeta restaurantelor bucureștene celebre: Parcul Trandafirilor, Unic, Bufetul, Cireșica sau Berbec, unde oamenii veneau special să îl asculte, iar vatmanii tramvaielor strigau: „Stația Zavaidoc!”. În 1937 participă la Expoziția Internațională de la Paris, unde vocea sa cucerește publicul internațional.
În 1934, în timpul unui turneu la Focșani, Zavaidoc o cunoaște pe Constanța, o femeie cu 15 ani mai tânără. Cei doi se căsătoresc și au trei copii, iar legătura cu această zonă rămâne unul dintre elementele importante ale biografiei artistului.
Alegerea lăutăriei nu a fost pentru Zavaidoc doar o opțiune artistică, ci și una legată de stilul de viață și de câștiguri. Nu muzica în sine l-a atras decisiv, ci libertatea vieții de lăutar și, mai ales, posibilitatea de a câștiga sume considerabile. Obișnuia să justifice această alegere spunând că banii pe care i-ar fi obținut într-o lună la Operă îi câștiga într-o singură noapte, la o petrecere.
În perioada interbelică, Zavaidoc ajunsese unul dintre cei mai bogați artiști ai vremii, fapt confirmat și de muzicologul Viorel Cosma: „De unde Zavaidoc avea sume atât de mari? Nu din restaurante proveneau aceste câștiguri fabuloase, iar termenul trebuie luat în serios. Soția lui îmi spunea că Zavaidoc a fost milionar, că avea cont deschis la Marmorosch Blank, lucru pe care îl cred. Din discuțiile cu ea am înțeles că banii proveneau în principal de la cele trei mari case de discuri care i-au susținut constant cariera: Columbia, His Master’s Voice și Odeon. A înregistrat fără întrerupere între 1930 și 1939, iar mai târziu a colaborat și cu firma bucureșteană Cristal”.
Și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Zavaidoc continuă să cânte pentru trupele românești, inclusiv în Basarabia, Transnistria și la Odesa, unde este invitat să interpreteze pentru conducerea armatei. Această perioadă demonstrează angajamentul său față de public și față de menirea muzicii sale.
Războiul aduce greutăți tot mai mari. Casa lui din București este distrusă într-un bombardament din 1944, iar Zavaidoc, afectat de probleme de sănătate și de pierderi personale, ajunge să se lupte cu boala.
Bolnav și orb în ultimele luni, își petrece ultimele zile în Spitalul „Filantropia” din București și moare la 13 ianuarie 1945, la doar 48 de ani. A fost înmormântat la Mănăstirea Cernica, lăsând în urmă o moștenire artistică inestimabilă. Zavaidoc rămâne una dintre cele mai emblematice figuri ale muzicii românești interbelice.
Vrei să critici sau să lauzi ceva? Atunci nu ezita să ne scrii în Comentarii! Exprimă opinia într-un limbaj civilizat!
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
